- argument -

Orice vîrstă îşi are culorile ei. Începînd cu naşterea, ea poate fi roz sau bleu, potrivit trusoului pe care i-l cumperi viitorului bebeluş. N-am prea văzut o venire pe lume „drapată“ în galben sau în roşu. Astea-s culori pentru mai tîrziu. Şi deşi toată lumea respinge în anii tinereţii culorile aparent fără personalitate, cum ar fi gri sau maro, mulţi sfîrşesc după o vreme prin a se complace în ele. Cînd îmbătrîneşti, nu-ţi doreşti să sari în ochi nimănui.

DE ACELASI AUTOR Am fost în clasă cu "Missa"! Copilul superhero La tarabă Atunci cînd ai un alien în stomacCulorile copilăriei? E o falsă impresie că-ţi poţi povesti copilăria în culori. Anii aceia sînt atît de diluaţi, încît au doar nuanţe, acuarele, pasteluri. Mai degrabă ţii minte mirosurile. Culorile „obligatorii“ nu se pun: portocaliul-căcăniu al costumului şoimilor patriei şi tricolorul de pe cravata roşie, înflăcărată. O culoare care m-a marcat: galbenul auriu al şnurului de comandant de detaşament. Îmi dădea autoritate, însă nu atît de multă ca cea a ciucurilor de-un albastru profund al comandantului de unitate. Şi a mai fost şi faza cu televizorul „în culori“. Ştiam că există, dar nu văzusem niciodată vreunul. Prin anii ’80 se difuzau filme color la TV şi erau anunţate, parcă – „acest program este color“. Mă zgîiam la televizorul Diamant şi nu înţelegeam de ce eu îl văd tot alb-negru. Unde erau culorile? Aproape că mă dureau ochii pînă cînd puteam să jur că cerul din filmul de pe ecran era de fapt bleu, şi nu gri.

Mai erau culorile din „expresiile frumoase“ de la ora de română. „Albastru de peruzea“, „roşu ca focul“ sau „alb ca omătul“. Îmi plăceau, însă mai tîrziu am aflat că acestea erau de fapt clişee. În 1990, viaţa mi s-a colorat pe neaşteptate, odată cu prima firmă portocalie de pe Calea Moşilor, care se aprindea feeric în fiecare seară – Copy Cop. Am început să