În Piaţa Universităţii se protestează din nou, dar nu la fel de romantic ca odinioară. Atunci, la începutul anilor ’90, oamenii prinseseră gustul libertăţii şi veneau zi de zi să-şi potolească setea la fântâna de la Arhitectură. Îi scormonea şi nostalgia cenaclului păunescian, şi tocmai de aceea acolo se producea de fapt o serbare.
Oamenii cântau, recitau versuri înflăcărate şi dospeau speranţe. Nu ura îi scotea din starea vegetală, ci iluzia unei democraţii decomunizate. Fiindcă, în opinia demonstranţilor strânşi la Intercontinental, şarpele neocomunismului încolăcise ţara şi părea s-o sugrume. Aşa că sloganul la modă era „Jos criptocomuniştii!” O răfuială cu vechiul regim purtată de o minoritate, semnificativă doar prin statura publică a câtorva actori perindaţi prin balconul de la kilometrul 0. Un miting al optimismului la urma urmei, al idealurilor înalte.
Pe când azi, în toiul iernii, disperarea i-a alungat din case pe „românii nevrednici”, perspectiva sumbră căscată în pragul nevolniciilor felurite. Şi sărăcia, sinistră şi fără de leac, spaima economică! Spre deosebire de mişcarea „golanilor”, minoritatea „ciumpalacilor” are susţinerea majorităţii încă ascunsă după perdele. Başca televiziunile portavoce, nu ca altădată, pe vremea ceţurilor de nepătruns! Or, mediatizarea şi întreţinerea revoltei din stradă, transmiterea ei în direct, o face incontrolabilă şi imprevizibilă. Izbucnirea asta de ură e asemenea cancerului pentru puterea portocalie: i-a intrat în oase şi o macină surd şi continuu, însă ireversibil!
Limbile multora s-au dezlegat şi, ca niciodată, agenda publică e dictată de pe carosabilul nemulţumiţilor, nu din birourile cotroceniste. Râca s-a strecurat între cotoii din Modrogan şi şandramaua trosneşte din ţâţâni, i-a sunat ceasul. Insul care a coagulat atâta ură în juru-i e chiar preşedintele Băsescu. Nici măcar ultimul secretar g
