În anii ’70-’73, la Literele bucureştene, se coagula un grup de prieteni – colegi de an, în principal – uniţi de preocuparea pentru literatură, dar nu de aceea predată la facultate. Veniţi din provincie, ei par a aduce în receptarea literaturii un entuziasm şi o energie care lipseau colegilor bucureşteni, mai blazaţi: ipoteza îi aparţine lui Gheorghe Crăciun, unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Mircea Nedelciu, care a făcut mult pentru promovarea/antologarea mult disputatei generaţii ’80 şi, în particular, pentru memoria lui Mircea Nedelciu. În ’69-’71 – anii dezgheţului ceauşist –, în biblioteca universitară se putea citi fără probleme – povesteşte Mircea Nedelciu (lui Bogdan Rădulescu, autorul unei teze de doctorat la Geneva, Approche de l’éducation formelle et informelle en Roumanie de 1947 à 1989) – presa franceză, de la magazinul Le Nouvel Observateur la presa mai specializată, de genul Tel Quel, L’Infini, Communication şi chiar reviste de psihanaliză. Şi tot Nedelciu îi spune lui Bogdan Rădulescu că, în perioada ’65-’71 în România au apărut şi s-au tradus autori inimaginabili la acea vreme, printre care Bulgakov (Maestrul şi Margareta), Faulkner, Dos Passos, Salinger (Nedelciu descoperise De veghe în lanul de secară înaintea facultăţii chiar, după spusele lui Gheorghe Crăciun, şi-l păstra „secret“ printre prieteni, un model de a scrie altfel, un prim contact cu autoreferenţialitatea şi ironia romanului postmodern american), şi tot el declară că studenţii erau la curent cu evenimentele şaizecioptiste din Franţa. Anii de facultate ar putea fi, aşadar, „epoca de graţie“, epoca formatoare, separată de ideologie şi de politica de stat: odată cu „Tezele din iulie 1971“, paranteza acestei iluzii de comunicare culturală cu Occidentul se închide încetul cu încetul, pentru a atinge punctul culminant în anii ’80: „Toţi anii ăştia pînă în ’80, cenaclul a fost o v