Buru, un revoluţionar timid

După Dorel au venit la masa noastră şi urechile lui Buru, apoi, imediat, Buru însuşi, însoţit de câteva sticle de vin.

Buru nu avea niciun talent. Nici din cale afară de inteligent nu era, prin urmare nu avea nici umor. Totuşi îl primeam cu bucurie în gaşca noastră fiindcă avea mâinile făcute, parcă din naştere, să ducă tot timpul câte o sticlă de gât. Era maistru la "Textila”. Rareori i se întâmpla să iasă din fabrică fără brâu, adică fără câţiva metri de pânză înfăşurată pe burtă. O perdea, un cearşaf, o draperie, o cuvertură, lucruri de care oamenii aveau întotdeauna nevoie şi se bucurau să le cumpere pe nimica toată. Buru compensa preţul mic prin cantitate, astfel că mereu avea bani în buzunar şi ne căuta prin oraş să ne dea de băut. Era onorat să facă asta şi se lăuda la toţi muncitorii din secţia lui şi la toţi cunoscuţii că e prieten cu nişte poeţi şi bea cu ei la masă. Stătea cu noi, cu un zâmbet lat de-o palmă tuflit între urechi, şi nu zicea decât:

– Oi, Doamne! Chiar aşa? Pfuiii! Nţ, nţ, nţ!

Nu se putea lăuda nici cu ideile care se scurgeau accidental din el. Tăcea strălucit. Până când se îmbăta. Atunci îşi dădea drumul la gură cu hotărâre şi începea să vorbească în engleză, zicea el, o păsărească improvizată, dar cursivă, cu vagi sonorităţi englezeşti, din care nu puteai recunoaşte decât: iu, lord, tenchiu, verimaci şi gion, intercalate printre fârnâieli şi onomatopee. În urmă cu vreo douăzeci de ani – el era de un leat cu Ticuţă – un activist cultural din întreprindere făcuse prostia să-i publice o caricatură la gazeta de perete a secţiei, ceva cu o ţesătoare ţinând în braţe două cupoane de pânză; desenul era asezonat cu un catren cotonog: "Noi luptăm pentru pace,/ Dar Maria, n-ai ce-i face,/ Ea nu este ca şi noi,/ Precum se vede, ei îi place mai mult la război”. Şi de atunci nimeni nu i-a