Povestea măririi şi căderii lui Adrian Năstase ar fi putut fi una exemplară, până la un punct. Adrian Năstase a urcat cu răbdare şi tenacitate treptele ierarhiei politice. A avut tăria de a-şi reprima impulsurile, rămânând în umbra lui Ion Iliescu atâta timp cât avea nevoie de capacitatea de deschidere a acestuia. Atunci când i-a venit rândul - în exerciţiul 2001-2004 - şi-a asumat aproape toate pârghiile puterii, păstrând faţă de fostul său şef o atitudine prudentă, chiar dacă nu de puţine ori s-a simţit tentat, sau ar fi fost împins, să-l înfrunte în chestiunile în care cele două centre de putere au avut opinii diferite. Tutela „tatălui” politic s-a menţinut şi atunci când a fost vorba de o decizie esenţială - aceea de a candida la preşedinţie, când inima şi calităţile i-ar fi dat ghes să rămână la pupitul de comandă al partidului şi - indirect sau direct - al viitorului ExeEşecul electoral l-a readus în poziţia clasică, de „numărul 2” şi în virtutea acestuia a evitat să candideze la preşedinţia partidului în Congresul în care, printr-o neintervenţie activă, a validat demersul prin care fondatorul partidului era eliminat din joc. Şi el, şi sfetnicii săi de ocazie, au considerat atunci că Geoană, lipsit de experienţă şi marcat de o ereditate subalternă, va fi uşor de manipulat şi de menţinut într-o poziţie care să-i permită lui Adrian Năstase să aibă controlul efectiv. Şi poate că aşa ar fi stat lucrurile, dacă n-ar fi intervenit neinspiratul episod al moştenirii mătuşii Tamara, cel care a basculat întreaga situaţie într-o direcţie la care nimeni nu se mai aştepta. Un Adrian Năstase, coborât de la nivelul unei puteri aproape absolute, la acela de a solicita cu umilinţă colegilor săi să aprecieze dacă mai este util partidului, este greu de imaginat de către cei care i-au cunoscut şi calităţile şi orgoliul şi apetenţa faţă de putere. Demisia sa din cele două funcţii p