Titlul sub care Dan Coman* si-a antologat cele doua volume de versuri publicate pana acum nu-i chiar o gluma. Cu poezia sa nu-i de glumit. Dovada ca intre primii care l-au luat in serios, prompt si la unison, se numara si criticii.

Astfel, majoritatea comentatorilor, de la Al. Cistelecan la Raluca Duna, au asezat Anul cartitei galbene (2003) la intersectia expresionismului cu suprarealismul. Marturisesc ca, la o prima lectura, poezia lui Dan Coman mi-a lasat o impresie asemanatoare. Cu un singur amendament: mi s-au parut prea categorice tentativele de a delimita bucatile "expresioniste" de acelea "suprarealiste"; si aceasta deoarece autorul isi construieste programatic poemele pe o fundatie expresionista, la care pare sa adauge - cu titlu facultativ - etaje de sorginte "suprarealista". E cazul poemului de mai jos, care ilustreaza perfect aceasta maniera lirica: "rastalmacim toate vorbele pana ce nu mai intelegem nimic/ pana ce se limpezeste apa din ligheanul de seara/ ne cufundam chipurile pentru a face rotocoale linistitoare/ fata mea intra adanc trece de margini intra in lemnul scaunului/ dupa cateva secunde femeia de langa mine aproape ca se ineaca/ se tot izbeste cu fruntea de o oglinda/ fata mea trece de scaun si se implanta in podea/ dau din obraji ca din picioare de cal nebun/ acum nu mai am nici o indoiala/ nici un cuvant nu-mi mai intrerupe vuietul capului/ apa din lighean se face neagra si tare/ noroc ca femeia a trebuit sa iasa sa-si scoata limba si sa plesneasca tantarii si mustele/ a scapat/ fata imi intra cu putere in pamant/ fata imi intra cu putere in interiorul capului si inspaimanta cartita/ acum pielea ce inveleste pe dinauntru capul meu alb este cu adevarat alba/ acum pielea aceasta este lumina ochilor mei" (aniversarea 2).

Doua lucruri se vad aici cu ochiul liber. In primul rand, textul ia nastere din juxtapunerea melopeica