Sosesc la Institutul de Teatru într-o zi mohorâtă din iarna lui 2008, o iarnă ce pare să nu se mai sfârşească; cerul e plumburiu şi mă tem că în curând s-ar putea să plouă ori chiar să ningă. Sunt însoţit de Zsuzsa Szebeni, tânăra doamnă care m-a invitat. Bun, şi acum ce urmează să fac? Ce caut eu aici? Când intru, celebrul "Circulaţi, nu e nimic de văzut" îmi vine brusc în minte şi simt cum mă năpădesc cele mai sumbre presimţiri. Vizita începe fără ca deocamdată să fi reuşit să-i găsesc vreun rost, o motivaţie anume. Ne ducem mai întâi la bibliotecă, unde fişierele de modă veche, cu sertare, şi fişele scrise de mână trezesc în mine amintirea Bibliotecii Arsenalului din Paris, vestită, între altele, pentru fondul de carte consacrat artelor spectacolului: e o adevărată încântare să vezi că operele lui Craig sau Copeau, de pildă, s-au păstrat aici până astăzi în starea lor iniţială. Plăcere a vetustului şi orgoliu al rezistenţei la modern, protest împotriva tiraniei calculatoarelor! O oază, o livadă de vişini... au devenit atât de rare! În această încăpere unde ordinea riguroasă a unei biblioteci face casă bună cu dezordinea unei camere de lucru, zăresc deodată numărul din Theater Heute pe a cărui copertă e portretul lui Grüber, de curând plecat dintre noi. Şi atunci îmi dau seama că vizita mea va sta sub semnul morţii. Că voi înainta, pas cu pas, pe tărâmul ei, plasat de la bun început sub umbra tutelară a lui Grüber şi a frazei sale pe care, cu ani în urmă, o alegeam ca titlu al cărţii lui: "teatrul trebuie să treacă prin lacrimi". Intrasem, aşadar, într-un veritabil Institut al Melancoliei. Ne îndreptăm spre sala de documentare, unde, aşezat la o masă, un domn în vârstă consultă câteva tăieturi de ziar îngălbenite; bărbatul se ridică, se fac prezentările: e marele istoric al teatrului maghiar, a cărui operă colosală (care îmi este arătată) se opreşte în 1948. "