În limitele spaţiului academic tradiţional, învăţămîntul artistic stă sub semnul excepţiei: studenţi mai puţini, profil vocaţional distinct etc. În locul aulei există atelierul, care instituie alte raporturi între profesori şi elevi, accentul punîndu-se pe dezvoltarea individuală a creativităţii.

O privire de ansamblu asupra situaţiei actuale dezvăluie o incontestabilă criză: ea este, în primul rînd, o criză de creştere. În ultimii ani, profilul tradiţional al învăţămîntului artistic a suferit cîteva mutaţii semnificative: deplasarea de la artele plastice şi decorative la "artele vizuale" - termenul de artist vizual fiind cel acreditat şi preferat de cei mai mulţi profesionişti -, apariţia unor noi zone de interes şi competenţă: fashion design, new media, care, alături de design şi grafică, se bucură de cea mai mare audienţă în rîndul candidaţilor şi al studenţilor. Este apoi mutaţia datorată schimbării - radicale - a sistemului de învăţămînt (licenţa de trei ani, masteratul de doi ani şi studiile doctorale de trei ani), care a anulat "răgazul" ciclului unic (micşorat şi el de-a lungul timpului de la şase la cinci şi apoi la patru ani). Ea a obligat profesorii să-şi reconsidere drastic profilul şi prestaţia pedagogică; într-un teritoriu marcat inevitabil de ritmuri şi dimensiuni subiective, această transformare nu s-a realizat fără traume şi dileme, uneori dramatice. În fine, nu în ultimul rînd, evaluarea profesorilor nu se mai face doar ţinînd cont de performanţele artistice individuale - a căror expresie consacrată rămîne expoziţia -, ci şi de implicarea lor în proiecte şi granturi de cercetare şi creaţie, ceea ce a însemnat din nou o mutaţie în comportamentul tradiţional al profesorului-artist. La toate acestea s-a adăugat obligativitatea doctoratului în învăţămîntul artistic, fie şi sub forma acreditată mai recent ca "profesională" (un termen neelegant