Chirurgia herniei inghinale se poate realiza atât clasic, pe cale deschisă, cât şi minim invaziv, prin abord endoscopic. Despre aceste tipuri de operaţii, indicaţiile şi tehnica lor – în articolul semnat de dr. Adrian Cotîrleţ şi dr. Ionuţ Moţoc.

Istoria chirurgicală a herniei inghinale datează din Egiptul antic. De la metodele clasice Bassini (1) sau Shouldice până la cele actuale bazate pe proteze, clasice sau endoscopice, această evoluţie a ajutat la înţelegerea anatomiei şi dezvol­tarea tehnicilor chirurgicale. Reprezentând 75% din totalul herniilor de perete abdominal, repararea herniei inghinale este una dintre cele mai comune intervenţii chirurgicale (2). Câteva mii de intervenţii chirurgicale pentru hernie inghinală sunt realizate în fiecare an în România. Până recent, toate erau practicate pe cale deschisă, rezultând dureri importante pentru pacienţi. În prezent, tehnica minim invazivă prin abord endoscopic poate fi utilizată pentru a repara cele mai multe tipuri de hernie. Pacienţii trataţi endoscopic par a experi­menta o vindecare mai rapidă şi relatează dureri mult mai mici în timpul recuperării. Ei se pot întoarce la o activitate normală după doar câteva zile, în timp ce recuperarea după o cură clasică poate dura până la cinci săptămâni. Abordul laparoscopic se poate adresa herniilor inghinale directe sau indirecte, dar şi herniilor femurale. Intervenţia necesită o foarte bună experienţă în chirurgia laparoscopică şi are o curbă de învăţare relativ lungă. Actualmente există trei mari tipuri de operaţii endoscopice: • tehnica transab­do­minală properitoneală (TAPP), descrisă de Arregui în 1992 (3) – după realizarea pneumoperitoneului, spaţiul properitoneal este deschis şi, după disecţia sacului herniar, se plasează o proteză, închi­zându-se la sfârşit peri­toneul • tehnica intraperitoneal only mesh (IPOM) – se aşază prin abord trans