Naţionala României a revenit la viaţă, după o perioadă în care se chircise ca un bolnav cu dureri groaznice de stomac şi cu şanse mici de supravieţuire. Escapadele şi derapajele jenante ale liderului Mutu, laşitatea celuilalt lider, Chivu, jocul modest, rezultatele proaste, ratarea calificărilor ne-au transformat din fani înflăcăraţi în observatori detaşaţi.

De la emoţia imensă şi de la mândria pe care o simţeam când juca naţionala lui Hagi, am ajuns să privim echipa lui Chivu sau a lui Mutu ca pe o formaţie oarecare, de parcă România nu mai era a noastră. Nu îi mai simţeam pe „băieţii noştri” de altădată că ne reprezintă, nu le mai puteam spune „ai noştri”, nu mai ştiam să-i iubim, să-i idolatrizăm.

Ne-a fost dor de naţionala noastră, ne-a fost dor de tricolorii noştri, de victoriile noastre, de emoţiile noastre. Voiam să fim din nou o echipă formată din fani, jucători, selecţioner. De câteva ori am venit foarte mulţi pe Naţional Arena, căutam ceva drag, pierdut, dar nu ne regăseam, nici pe noi înşine, nici pe „ai noştri”. Eram cu toţii acolo, pe stadion, destul de apopiaţi, dar între noi stătea parcă o viaţă, un secol.

Primul fior a venit cu Ungaria, la Bucureşti, V-am simţit „ai noştri”, voi ne-aţi simţit aproape şi, până să fim iarăşi „noi”, a mai fost doar un pas. Iar acesta a fost făcut prin calificarea la baraj. Simţim din nou emoţia, simţim din nou mândria, bucuria, plăcerea, simţim cum tremură carnea pe noi, cum ne pătrunde fiorul când ne gândim la acest prim meci din Grecia, care ne poate duce aproape, tot mai aproape, de visul nostru de 15 ani: un Mondial cu România prezentă!

Trebuie să credem cu toţii în Morocănosul Piţurcă, în monosilabicul Tătăruşanu, în surpriza Măţel şi în cerebralul Gardoş, în Turnul Goian şi în experimentatul Raţ. Trebuie să credem în vâna lui Lazăr, în nebunia lui Bourceanu