Istoria nu a fost prea darnica cu poporul roman. Aflati in "calea rautatilor" (dupa cum ziceau batranii cronicari), romanii nu au avut parte de cine stie ce soarta implinita. Dimpotriva. Imperii sau regate in continua expansiune au gasit de fiecare data, prin aceste parti, pamanturi de care aveau nevoie sau bogatii ce le lipseau din patrimoniu.
Din cand in cand, cate un roman mai dat dracului (moldovean, valah sau ardelean) mai punea stavila, pentru o scurta perioada, dorintelor de marire ale vecinilor, mereu altii si intotdeauna mai lacomi.
Cu chiu, cu vai, incepand cu secolul XIX, romanii si-au redescoperit constiinta de sine, iar pe la inceputul veacului XX chiar au reusit sa se uneasca intr-o Romania "dodoloata". N-a fost sa fie, nici de data asta, punctul terminus al unei cronici rautacioase. Cel de-al doilea razboi mondial a micsorat tara dintre Nistru si Tisa si i-a adus, pe aceste meleaguri, pe muscali. N-au venit calare ci pe tancuri si, o data cu ei, a sosit si comunismul.
Ca epoca rosie n-avea nimic de-a face cu metalitatea romanului obisnuit, ne-o dovedeste "obsedantul deceniu", cel plin de teroare si infinite nedreptati, care a transformat o tara normala intr-un exemplu de dictatura patologica. Romaniei i s-au refuzat (cel putin pentru o vreme) eroii neaosi, propunandu-i-se, in schimb, personaje straine de firea cea (prea) toleranta a romanului.
Pana in decembrie 1989, figura centrala a unei societati in cadere libera a fost un simplu cizmar, care a reusit uluitoarea performanta de a reduce la tacere un popor alcatuit din 23 de milioane de suflete.
Pentru unii, Revolutia s-a vrut momentul marilor descatusari de forte. S-a crezut atunci ca, dupa decenii de suferinta, Romania se va inscrie, in sfarsit, pe drumul civilizatiei. Ne-am inselat. In cei 11 ani trecuti de la acel decembrie ciudat de cald, noua clasa politica nu
