Spiritul de corp, care nu se naşte, nu supravieţuieşte şi nici nu moare când vor politicieni de pripas m-a determinat să răspund, cu un comentariu, la o opinie altfel, până la un punct, justificată. Rândurile respective le-am inserat apoi pe blogul meu personal fiind surprins, ulterior, de presiunea cititorilor mei, atâţia câţi sunt, să le postez în acest areal electronic.

Stimate domnule Manuel Stănescu,

Am citit, atent, fără prejudecăţi, rândurile dumneavoastră, ingenios intitulate „Cum ştergem petele de pe blazonul Armatei?”

Unele afirmaţii, bune într-o campanie electorală, mi-au atras atenţia.

Bănuiesc că aţi scris textul la prima inspiraţie.

Altfel aţi fi fost mai nuanţat.

Aveţi dreptate, că unii vinovaţi au activat într-o instituţie cu rol fundamental în statul român.

Dacă aveau o mentalitate americană, apelau la demisia de onoare, ca formă de respingere a imixtiunii abuzive a civililor politizaţi – doar atât cât să ocupe un loc călduţ, în ministerul armatei.

Nu au demisionat în virtutea unei convingeri, că trebuie să îşi asume soarta lui Sisif, până la capăt.

Când vorbiţi despre armată, chiar dacă aţi lucrat 10 ani în structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, vă sugerez, cu deferenţa cuvenită, să nu confundaţi planurile.

Condamnarea unui ex-ministru al apărării şi a unui fost lider al Statului Major General nu este deloc o lovitură teribilă pentru prestigiul oştirii, ci doar o confirmare a personalizării funcţiilor – în întreaga societate.

Mai faceţi afirmaţia că presa ultimilor ani include şi cazuri în care purtători de grade mari au fost implicaţi în tot felul de dosare vizând inclusiv potlogării mărunte.

Numeroşi?

Mă aşteptam să fiţi ponderat, în sensul de a preciza că proporţia lor, insignifiantă, în raport cu efectivele armatei de azi, este doar expresia degradăr