În Memorialul mânăstirii de José Saramago, roman a cărui acţiune se petrece în Portugalia primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, există un personaj, Blimunda, cu puteri neobişnuite. Femeia e în stare să vadă în om, ca un aparat Röntgen, ochii ei par dotaţi cu raze X. Îi mărturiseşte lui Baltasar, bărbatul pe care îl iubeşte: "Eu pot să văd înăuntrul oamenilor. ş...ţ Văd ce se află pe dinăuntrul trupurilor, iar uneori ceea ce se află înăuntrul pământului, văd ce se află sub piele, iar uneori chiar sub straie (trad. Mioara Caragea)". Şi o demonstrează pe loc, spunându-i bărbatului unde să sape ca să dea peste o monedă de preţ.
Blimunda constată că oamenii sunt mai asemănători pe dinăuntru decât pe dinafară şi că ce se află în ei nu e defel plăcut vederii. "Nici sufletul, ai văzut vreodată sufletul?" o întreabă Baltasar. "Nu l-am văzut niciodată, poate sufletul nu se află până la urmă înăuntrul trupului " sau "nu se poate vedea", răspunde înzestrata femeie. O va lămuri un preot: "Înăuntrul nostru există voinţă şi suflet, la moarte sufletul pleacă din trup ş...ţ nimeni nu ştie în ce loc", în schimb voinţa ar trebui să fie vizibilă pentru ochii ei şi, într-adevăr, Blimunda o va vedea sub forma unui mic nor negricios, care în momentul morţii iese ca un abur din piept.
Distincţiei trup şi, pe de altă parte, suflet şi voinţă i se opune în roman o alta, tipică pentru mentalitatea de început de secol XVIII: Domenico Scarlatti, personaj secundar în poveste, spune, vorbind ştiinţific, că tot ce există e "vegetal, mineral sau animal". Dar muzica? i se dă replica, iar compozitorul nu ştie să răspundă.
Desigur că ficţiunea lui José Saramago preia şi prelucrează, în felul acela destins care e privilegiul literaturii, o temă esenţială dezbătută atât de filozofie cât şi de religie: existenţa sufletului şi distincţia dintre trup şi suflet. Cât despre
