Fostul conducator al Iugoslaviei, maresalul Iosip Broz Tito (1892-1980), s-a distins in cel de-al doilea razboi mondial ca un aparator eroic al patriei sale. De obirsie croat, istoria i-a rezervat o biografie agitata. Ranit in primul razboi mondial, in care a participat ca soldat al armatei austriece, a fost prins si dus prizonier in Rusia. Evadind din lagar, s-a implicat in razboiul civil de partea bolsevicilor, a devenit comunist, apoi a trecut in Balcani pentru a organiza Partidul Comunist Iugoslav, aflat in ilegalitate. Arestat in doua rinduri pentru activitate politica subversiva, in 1923 si 1928, sta la puscarie pina in 1934. Iesind, e uns membru al Biroului Politic al Partidului Comunist Iugoslav si devine secretar general al partidului in 1937.

Comunist convins, isi deconstruieste la timp iluziile in privinta lui Stalin: la inceputul lui 1937, cind acesta ordona executarea a 800 de comunisti iugoslavi aflati la Moscova, Tito nu poate face nimic, ba, mai mult, se afla el insusi pe lista neagra, scapind doar datorita protectoratului oportun asigurat de catre Ghiorghi Dimitrov. Suspiciunea vigilenta fata de Moscova ii va ghida pasii permanent de acum incolo, in ciuda aparentelor de inregimentare ideologica sau de politica obedienta: va pastra o distanta personala cind reverentioasa, cind protestatara fata de Stalin (in functie de situatie si de fluctuatiile politice ale timpului), va anunta, in premiera pentru lagarul socialist, dreptul fiecarui partid de a-si impune linia proprie, „nationala“ (fiind anatemizat pentru acest delict anti-internationalist), si-n cele din urma, cind cortina de fier va dihotomiza Europa si intregul mapamond, va face pasi hotariti in directia lumii a treia, proclamind impreuna cu presedintele Nasser al Etiopiei conceptul geopolitic al „nealinierii“. Neinteles atunci, privit cu suspiciune din nou de ambele parti, va astep