Una dintre întrebările care necesită răspuns urgent atunci când ne deplasăm în străinătate se referă la alimentaţie. Mai ales când e vorba despre o ţară cu o cultură culinară bogată în „elemente" necunoscute simţurilor noastre.
Un coleg de breaslă a cumpărat în primăvară, de la un talcioc din Shanghai, un fruct ciudat - un fel de bilă acoperită cu un strat de „piele" verde şi foarte mulţi ţepi. Din limbajul semnelor folosit cu vânzătorul, colegul meu nu şi-a putut da seama ce cumpărase. A înţeles semnele legate de gustul extraordinar al fructului, dar nu şi de modul de preparare a acestuia. Câtva timp mai târziu, la ore foarte înaintate în noapte, colegul meu a fost informat, de recepţionerii hotelului în care eram cazaţi, care este natura poamei. În tot acest timp, jurnalistul a trăit senzaţii tari în prezenţa fructului, care, odată adus în cameră, a început să emane un miros puternic de hoit. A doua zi am aflat cu toţii păţania colegului şi ne-am dat seama că este mai sănătos pentru toată lumea dacă vom testa aromele orientale în locuri special amenajate, şi nu la tarabele din stradă.
Fructul cu pricina se numeşte durian, este cultivat în Asia de Sud-Est şi poate fi uşor recunoscut, date fiind dimensiunile sale foarte mari (30 de centimetri lungime şi 15 centimetri diametru, având o greutate variabilă - între unu şi trei kilograme), odoarea pe care o emană şi coaja acoperită cu ţepi. Recepţionerii ne-au spus că durian este interzis în multe hoteluri din Shanghai şi, în general, din China, din cauza mirosului său de ceapă stricată sau de şosete transpirate. În Singapore există chiar indicatoare stradale, care arată că durianul este interzis în transporturile publice. Fructul a fost descoperit de occidentali în urmă cu 600 de ani în regiunile care azi poartă denumirea Brunei, Indonezia şi Malaiezia, însă el se consuma aici încă din
