Plecînd de la ambiţia majorităţii USL de a face din Parlament un soi de Tribunal al Poporului cu misiunea primită de la Partid de afi blînd cu penalii, în aceste zile, s-a discutat de zor şi la nivel de sporovăială de Frizerie din Voluntari despre imunitate şi iar imunitate.
Ar fost de aşteptat ca în studiourile tv să fie invitaţi dacă nu specialişti în Dreptul constituţional, atunci măcar parlamentari care au lucrat la Constituţia din 1991 şi la cea din 2003.
Ne-am fi lămurit şi noi ce s-a vrut cu blestemata asta de imunitate.
Din nenorocire taifasurile televizate despre imunitatea parlamentară au fost întreţinute de gurişti, manichiuriste şi cîntăreţi la drîmbă.
Cum n-am fost implicat, ca Adrian Năstase, de exemplu, în făurirea celor două exemplare din Legea fundamentală, îmi permit să mă bag în vorbă cu un recurs la Istorie.
Unul dintre cele mai spectaculoase ridicări de imunitate în vederea arestării s-a petrecut în 18 iulie 1947, după capcana Tămădău din 14 iulie 1947, ora 7 dimineaţa.
Şase dintre liderii ţărănişti, în frunte cu Iuliu Maniu, erau membri ai Adunării Deputaţilor, singura Cameră a Parlamentului după scrutinul din 16 noiembrie 1946.
Chestiunea imunităţii era reglementată de articolul 14 al Decretului -lege nr. 2218 privind exercitarea puterii legislative din 13 iulie 1946, publicat în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1946:
"Nici unul dintre membrii Adunării Deputaţilor nu poate fi urmărit sau prigonit pentru opiniunile şi voturile exprimate în cursul exerciţiului mandatului său.
Nici un deputat nu poate fi urmărit sau arestat în timpul sesiunii, decît cu autorizarea Adunării, afară de cazul de flagrant delict.
Dacă a fost arestat sau urmărit în timpul cînd sesiunea era închisă urmărirea sau arestarea trebuie supusă Adunării Deputaţilor îndată după deschiderea sesiunii.
Deţinerea sau urmăr
