Nu doar poezia, ci intreg scrisul Ilenei Malancioiu isi tese urzeala intre doua borne: de la drama intima, de la sentimentul mortii, care priveste sensibilitatea lezata, la responsabilitatea publica de a fi scriitor. Or, dintre contemporanii nostri, Ileana Malancioiu pare a fi deplin constienta de aceasta responsabilitate. Cum campania electorala mi se pare mai murdara si mai mirsava decit oricind, cum mi se face greata de interventiile valorind milioane de euro ale unor Patriciu, Vantu, Voiculescu si ale coteilor lor de curte, nu mai am puterea sa comentez ce se intimpla pe scena politica, asa ca ma intorc la linistitoarea poezie. Simt nevoia sa fiu inactual, e mai sanatos... M-am bucurat cind am aflat ca anul acesta prestigiosul premiu Prometeus i-a revenit Ilenei Malancioiu. In sfirsit, mi-am spus, s-a facut dreptate. Aveam impresia ca, desi este, clar, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, notorietatea sa nu reuseste sa atinga un anumit grad de care alti autori, cu mai putin har si infinit mai putina fibra morala, se bucura nemeritat. Lucru rar, in persoana Ilenei Malancioiu se intilnesc scriitorul de calibru si omul vertical, pentru care rostirea adevarului tine de echilibrul lumii. Poeta, desi intimpinata discret in 1967, cind aparea primul volum, Pasarea taiata, si-a impus, intre timp, o voce unica, tinguitoare, dar demna. Ulterior, aceasta a capatat tonalitati din ce in ce mai acute, astfel incit volumul din 1985, Urcarea muntelui, poate fi oricind privit drept un gest contestatar intr-un climat politic din ce in ce mai opresiv. Poezia era nevoita, in acele vremuri de trista amintire, sa isi asume sarcina de a rosti, fie si voalat, invaluit, adevarul. Or, am impresia, tine de ADN-ul etic al Ilenei Malancioiu sa isi asume mereu acest ingrat rol, de a rosti, cind nimanui nu ii cade bine, adevarul abraziv, neconvenabil. Asa imi explic de ce, dupa 1990