HOMO VALACHUS Oscar Wilde a scris, in epoca victoriano, o faimoasa comedie de moravuri, intitulata The Importance of Being Earnest si tradusa, la noi, drept Ce inseamna sa fii onest. Este acolo un umor nebun al confuziilor si erorilor de perceptie, care a transformat textul, rapid, intr-o capodopera internationala. Ambiguitatea apare inca din titlu, unde „Earnest“ sugereaza intr-adevar, strict semantic, „onestitatea“, dar reprezinta totodata si numele unui personaj central, intrat, prin jocul intimplarilor, intr-o acuta criza de identitate. In sfirsit, acele confuzii rizibile, creionate de Wilde, atit de rafinat, cu mai bine de un secol in urma, mi s-au reactualizat, proustian, deunazi, cind am intilnit, pe strada, un coleg de la Universitate. Desi ne stim de ani de zile, nu lucram in aceeasi facultate. Aflasem din diverse surse ca, in semestrul in curs, omul isi incheiase (lungul) stagiu de conferentiar si promovase la ultima treapta academica - de profesor -, asa incit imprejurarea mi s-a parut nimerita sa-l felicit. „Da, batrine, multumesc", a raspuns amicul cam posomorit, „dar sa stii ca, social vorbind, nu am facut un pas inainte, ci mai degraba unul inapoi." „Cum adica?", am intrebat usor iritat de micul puseu de ipocrizie. „Pai, stai sa-ti explic. In urma cu vreo sase-sapte ani, cind am devenit conferentiar, saltul de imagine a fost imens. Indivizii din afara sistemului universitar se aratau extrem de sensibili la auzul functiei mele academice. Suna teribil de bine si de neobisnuit, dindu-mi o aura de membru al unei societati exclusiviste. Am observat ca doar cuvintele rector si decan aveau o rezonanta mai puternica - pentru neinitiati - decit magicul conferentiar. Pina si soacra-mea - iti-o amintesti pe mama Lilianei, vaca nebuna din Vaslui (nu, nu-mi aminteam respectivul personaj, insa am zimbit strepezit, fara sa-l intrerup) -, care a sustinut toata viata c