Dacă prin primul şi prin al doilea an al actualei guvernări lucrurile păreau simple, dată fiind popularitatea de care se bucura preşedintele atipic Băsescu, în momentul de faţă încep să se ridice serioase întrebări privitoare la şansele unui nou mandat. Iluziile unui electorat dornic să creadă că a ales omul potrivit pentru a face din funcţia prezidenţială un instrument eficient de luptă împotriva corupţiei, în special, şi împotriva politicianismului caracterizat prin absenţa principiilor, se risipesc ajutate tocmai de zelul cu care titularul de la Cotroceni se pierde în certuri şi scandaluri şi nu reuşeşte să raporteze, după aproape trei ani, nici un succes. Irosindu-se în vorbe mari, dar fără acoperire, Traian Băsescu îşi arată tot mai des înfăţişarea de demagog (de talent!) şi de luptător dârz pentru cauza acoliţilor săi.
Cel mai grav, însă, este faptul că Traian Băsescu a reuşit să ducă în derizoriu funcţia pe care o ocupă, făcând din ea o slujbă ca oricare alta. Românii au trăit până de curând cu sentimentul magiei funcţiei supreme în stat. Aceasta conferea deţinătorilor o aură mitică, de autoritate şi de echilibru. Spre o astfel de stare a tins Ion Iliescu, în ultimul său mandat, când a fost cu adevărat perceput ca un factor moderator în societate, şi doar neinspirata graţiere a lui Cozma pe ultimii metri ai mandatului l-a deposedat de un statut pe care-l merita. Până şi Emil Constantinescu reuşise să se ridice deasupra condiţiei sale obişnuite, spre finalul stagiului comiţând chiar gesturi de demnitate. Traian Băsescu este cel care a făcut tot ce a putut pentru a distruge mitul şi a coborî instituţia în stradă, la nivelul cârciumii şi al stadionului. De la limbaj şi comportament, până la principiile enunţate, s-a dovedit, în fapt, un adversar al acestei demnităţi spre care l-a purtat pura întâmplare (deficţiunea lui Stolojan). Nepregătit pentru ea, nici