Mersul în străinătate ne face sfătoşi. Şederea peste hotare ne face meditativi. E o dovadă în plus că a merge şi a şedea sînt lucruri deosebite. Mă simt totuşi tentat să mă abat de la regulă. Avem o puzderie de reflecţii despre cum e cînd..., despre măcinările noastre lăuntrice pricinuite de vreun sejur mai lung "afară" şi despre vertijul insului agăţat între două lumi. Ducem însă lipsă de puţină epică - mică sau mare - a desţărării, de niscaiva istorii fără morală neapărată. Şederea, orice ar zice maeştrii naratologi, poate fi şi ea povestită. Mă număr, prin capriciile sorţii, între cei care, atunci cînd vine vorba despre călătorii peste graniţă, alunecă vrînd-nevrînd în tonurile înţelepţeşti ale povestirilor din armată sau de la cutremure. Prin 1987 am fost desemnat, la propunerea lui Adrian Marino, pentru o bursă "Herder" de două semestre în Austria. Am primit aprobarea de plecare peste vreun an şi jumătate, cînd şi uitasem - mai bine zis, reuşisem să-mi scot complet din cap - că ar fi existat aşa ceva. Peripeţii, cu duiumul: sosirea la Universitatea din Viena pe nepusă masă - o convorbire telefonică "afară" era ea însăşi o aventură - , cu o viză de două săptămîni, pe la sfîrşitul anului universitar, bîntuind bezmetic pe Ringstrasse cu două valize în mîini, un petec de hîrtie cu o adresă şi cincizeci de dolari cumpăraţi la negru în buzunar; surîsul încurcat al Rectorului cînd, ascultîndu-mi explicaţiile de ce nu putusem ajunge altminteri să-mi iau bursa în primire, s-a simţit dator să mă întrebe dacă mîncasem ceva de la intrarea în Austria încoace - eram cel puţin tot atît de sfrijit ca şi azi -, încăpăţînarea de a-mi economisi banii ca să pot continua bursa în primul semestru al anului universitar următor, revenirea în Bucureşti, cu inima strînsă, apoi iarăşi, în toamnă, întîrzierea vizei, a doua "spălare de creier", spălată la rîndul ei, prin decembrie, d