Într-o Europă în criză, unde s-a instalat pesimismul, imaginile copleşitoare pentru democraţiile de pe continent nu vin numai din România sau Bulgaria. Conducători, uneori de cel mai înalt nivel din stat, sunt puşi la zid pentru corupţie, lipsa de etică sau finanţare ilegală a partidului lor.
În Italia, Curtea de Casaţie a confirmat condamnarea lui Silvio Berlusconi la patru ani de închisoare pentru fraudă fiscală. Faptele care i s-au reproşat arată cât de cangrenat este sistemul politic italian. În Spania, unde monarhia a fost minată de scandaluri, şeful guvernului a fost nevoit să facă în faţa deputaţilor o mărturisire umilitoare despre finanţările neregulate ale partidului sau şi avantajele sale personale.
Franţa nu oferă, din păcate, o imagine mai bună cu cantitatea sa zilnică de afaceri ale galaxiei Sarkozy, de dreapta, şi a mai-marilor socialişti acuzaţi de corupţie, de stânga. De la începuturile « democraţiei », este mereu acelaşi refren: toate scandalurile nu pot decât să favorizeze extremiştii; politicienii sugerează deci că ar trebui să-i facă să tacă? N-ar fi mai simplu şi mai sănătos să facă astfel încât să nu se mai întâmple ?
În momentul recentei afaceri Cahuzac, ministrul francez al fiscalităţii care îşi ascundea averea în Elveţia şi în faţa voinţei exprimate de François Hollande de a aduce transparenţa în viaţa publică franceză, românii, nu fără mândrie, şi-au ridicat capul. Ei nu au aşteptat. De multă vreme, conducătorii lor trebuiau să-şi declare averile, pentru a demasca îmbogăţirea ilicită, dar asta nu i-a împiedicat desigur să trişeze, cu aprobarea tăcută a colegilor şi a sistemului.
Parlamentarii francezi s-au opus, duşi la marginea apoplexiei de către un preşedinte al Adunării Naţionale, socialiste totuşi, în faţa acestei exigenţe « incredibile », acuzând atingerea libertăţilor. Cu apartame