De la fiertura de orz a „părinţilor fondatori” până la dineurile somptuoase şi colorate de care vorbeam data trecută, Roma a avut de parcurs o cale lungă şi nu întotdeauna dreaptă. E adevărat, autorii antici – mari maeştri ai judecăţilor moralizatoare de post-dicţie – ne înfăţişează cu dramatism o variantă simplificată a acestui parcurs, de la asceza deliberată şi mândră la lasciva luxurie a unei „clase politice” care nu mai merita să conducă Republica şi e principala vinovată de instaurarea Imperiului. În realitate, izolarea din context a „clasei politice” şi culpabilizarea ei exclusivă, într-o societate de cetăţeni cu drept de vot şi cu multă influenţă în viaţa publică, sunt şi inexacte, şi nedrepte. Bogăţie şi aroganţă: Roma Tarquiniilor Roma începuturilor era, de bună seamă, o comunitate destul de săracă de păstori, plugari şi războinici. Această comunitate începe însă să devină prosperă şi, în consecinţă, să se mai şlefuiască, încă din vremea regilor de origine etruscă – Tarquinius Priscus (cel Bătrân), Servius Tullius şi Tarquinius Superbus, Arogantul. În secolul al VI-lea a. Chr., descoperiri arheologice spectaculoase vădesc o Romă care, sub dubla influenţă, etruscă şi elenă – datorată grecilor instalaţi de aproape două secole în sudul peninsulei – începe să se structureze ca un centru urban tot mai spectaculos, cu lucrări de amploare menite să dreneze pământul mlăştinos de pe malurile Tibrului aproape de vărsare şi să asigure evacuarea reziduurilor în ceea ce se va numi Cloaca Maxima, dar şi cu un centru religios tot mai impunător în jurul templului dedicat pe colina Capitoliului celor trei mari zei ocrotitori ai cetăţii, grupaţi, după moda etruscă, într-o triadă – Iuppiter Optimus Maximus, Iuno Capitolina şi Minerva. În acest context general, e greu să ne imaginăm că elita politico-religioasă a Romei, fie ea latină sau etruscă, va fi perseverat în a se