Altfel spus, despre tehnica şi tradiţia şantajului românesc de întîmpinare.

Rîca dintre preşedintele LPF, Dumitru Dragomir, şi selecţionerul Victor Piţurcă a intrat în faza şantajului cu public, care, deşi ar trebui să alerteze Justiţia, devine, chiar şi pentru Justiţie, spectacol. Unul ca la uşa cortului, e adevărat, totuşi spectacol. După ce şi-au scos toate trufiile pe tarabă şi s-au semeţit ca doi cocoşi de wrestling american, domniile lor au purces la ameninţări cu gura plină. “Dacă vorbesc - îl previne Dumitru Dragomir de la distanţă -, Piţurcă nu mai stă 6 luni la naţională”. Toată lumea pricepe că preşedintele Ligii gestionează nişte secrete la jumătatea distanţei dintre moral şi penal, dar fiindcă are exerciţiul ameninţărilor ameliorat de-a lungul cîtorva decenii în conflicte de toate naturile, şantajul e în limitele legii.

În fotbalul nostru, ameninţările sînt atît de frecvente şi de vehemente încît par să ţină de naturalul competiţiei. Fiecare ştie ceva compromiţător despre toţi şi toţi ştiu ceva de puşcărie despre fiecare. Dacă în cauză ar fi numai doi, trei inflamaţi, majoritatea corectă ar trimite tribunalul peste ei, pentru că o anchetă, oricît de cinstit te-ar dovedi, naşte o premiză de vinovăţie. Nu eşti sută la sută onest, eşti încă nedovedit. Faptul însă că Liga colcăie de taine fiscale şi de şantaje încrucişate o face practic inviolabilă. Să îndrăznească numai un al treilea să-şi bage nasul în rîca dintre Dragomir şi Piţurcă, că şi-a asigurat nu doar o expulzare pe viaţă, ci şi un statut de turnător.

Cele mai multe din secretele pasămite explozive ale naţionalei, începînd cu necuvenitul cîştig la pierdere al lui Piţurcă, sînt la vedere. Domnul Dragomir cunoaşte bine legile şi mai ales culoarele nepăzite din legi. Ce-ar putea oare să dezvăluie preşedintele? Că selecţionerul n-are nimic de pierdut nici dacă nu califică naţionala