1

Celula în care sînt închis e chiar deasupra mării. E cea mai de sus a turnului şi iese în consolă din el ca un fel de bubă pe vîrful unui deget. E spre sud, am soare cam toată ziua prin singura fereastră, care dă şi ea spre mare. În fiecare dimineaţă, cînd mă trezesc, mă gîndesc că, peste sute de ani, cînd cetăţuia asta sigur se va preface într-un castel pentru plăcerea celor de rang înalt, faptul de a petrece o zi în celula mea îi va costa o grămadă de bani.

2

Celula în care sînt închis e chiar deasupra mării. Are o singură fereastră cu şase zăbrele verticale şi un oblon pe care îl închid doar în nopţile de iarnă. Deocamdată folosesc zăbrelele la măsurarea timpului. În fiecare zi, leg o cîrpă de alta dintre ele. Duminica n-o leg deloc, luni o iau de la capăt de la stînga spre dreapta. I-am trimis vorbă comandantului că zăbrelele sînt inutile. Dacă aş încerca să sar, chiar şi în mare, n-aş scăpa cu viaţă. Numai că n-aş cădea în mare, oricît de departe aş sări, ci pe nişte stînci ale falezei. Să cobor cu o funie ar fi poate posibil dacă aş avea una, dar fireşte că n-am. Comandantul mi-a dat dreptate. Mi-a spus însă că zăbrelele sînt acolo dintotdeauna, ca parte a castelului, şi nu se îndură să le taie. La urma urmei, zicea, în orice încăpere sînt şi lucruri inutile.

3

Zidul celulei e gros şi pescăruşii se pot aşeza pe el în dreptul ferestrei care dă spre mare. Nu trec totuşi niciodată de gratii, deşi poate ar avea loc. M-am gîndit că am timp destul pentru a dresa un pescăruş ca, de pildă, să-mi aducă peşte din mare. N-ar folosi însă la nimic. Şi aşa primesc de mîncare doar peşte de mare.

4

Celula în care sînt închis e într-o veche pulberărie. Se cheamă că stau la puşcărie la propriu. E un fel de grotă, ca şi săpată în zidul gros al clădirii. Are o singură deschidere zăbrelită care ţine