Eu sun aproape în fiecare lună la firma care-mi ia bani pentru servicii de telefonie mobilă. Ţârrrr, ţârrrr, aţi sunat la Cutare, apelul dumneavoastră e foarte important pentru noi, pentru aia apăsaţi tasta unu, pentru ailaltă apăsaţi tasta doi etc. Îmi trebuie 20 de minute ca să ajung la o voce de om, nu de cyborg. După mai multe taste decât are un telefon normal la cap, te decizi şi apeşi pe una, care ţi se pare mai aproape de disperarea ta. De-acolo, se mai crăcesc nu ştiu câte taste, cu tot atâtea probleme pe care nu le ai niciodată. Problemele pe care le ai tu nu se află în recitalul robotului. Într-un final, dacă ai noroc, dai de o tastă care te duce, pe furiş, spre un telefonist. Angajaţii din centrele de relaţii cu clienţii câştigă între 800 şi 1200 de lei pe lună, nu mai mult. Timp de opt ore pe zi, ăştia răspund la telefoane. Au pauză de masă vreo 30 de minute şi numai două pauze de pipi, restul incidentelor excretoare se deduc din salariu şi se discută în şedinţă: de ce te duci aşa de des la wc, ai diaree? Clienţii nu sună niciodată ca să felicite compania pentru splendidele sale realizări. Ei sună ca să se răfuiască, să-şi recite facturile, reclamaţiile, frustrările. Evident, cum la telefoane nu răspunde patronul, isteria cade în căpăţâna primului operator care a intrat pe fir. A picat măgăreaţa pe acarul Păun şi trebuie să se descurce. Un biet angajat plătit mizerabil trebuie să-i explice clientului de ce tâmpitul de patron a scumpit kilowatul, minutul, metrul pătrat, după caz. Când suni la un furnizor şi-i spui operatorului ”sunteţi nişte nesimţiţi şi vă dau în judecată, nu vă plătesc nimic, vă bateţi joc de clienţii fideli, vă bag în biiip!”, toate astea ricoşează în ţeasta angajatului mărunt. Pişpirică ăla de la telefon o ia personal, devine depresiv, se sinucide, chestii de-astea. Şi cum la salariul ăsta nu poţi avea pretenţia să aibă abilităţi în c