Postmodernitatea si-a pierdut capacitatea de a-si cunoaste propriul trecut si traieste, ca noi toti, intr-un prezent perpetuu lipsit de profunzime, de claritate sau de o identitate certa ARTA SI KITSCH Postmodernitatea si-a pierdut capacitatea de a-si cunoaste propriul trecut si traieste, ca noi toti, intr-un prezent perpetuu lipsit de profunzime, de claritate sau de o identitate certa
Totul e un amestec de stiluri si referinte fara ierarhii, totul e reciclabil la intamplare si permis, orice merge cu orice, fie ca e replica, apropriere sau dicteu automat. Ceea ce e gustul comun aplauda insa in muzica si film, pare sa invalideze in artele vizuale (foste plastice). Daca masele vibreaza la remixuri ABBA cu Madonna sau la remake-uri dupa "Mandrie si prejudecata" cu Winonna Ryder, nu la fel se intampla cu replicile ironice la capodopere precum "Mona Lisa" sau anticul "Marsyas" remodelat in silicon. Sunt considerate blasfemii ori copii marunte, ce nu ating maretia originalului, ci doar normele bunului-simt. De ce? Pentru ca nimeni nu se oboseste sa citeasca in subtext si context si nici nu pare sa accepte arta ca libertate plina de posibilitati. Uneori, nici chiar artistii care o fac.
CAND ARTA E LIBERA SI PUBLICUL NU
Doua exemple. Nu demult, in Piata Trafalgar din centrul Londrei, alaturi de coloana lui Nelson, a fost instalata o sculptura contemporana ce a scandalizat opinia publica, mass-media si alti puritani trecatori prin preajma. Marmura, sculptata si polisata ca de insusi Fidias, este nudul exact al unei artiste in viata insarcinate si, pe deasupra, si cu o serie de handicapuri fizice. "Langa Nelson?! O anonima, dezbracata si diforma? Ba chiar si imorala, cu un copil din flori?" - cam asa spuneau toti, lezati, gata sa mai traga o dubla pentru reporterii BBC veniti la locul "crimei". Nici un efort de intelegere, nici o urma de reflectie, ca si
