Pe vreme de criză, creşterea taxelor devine sport naţional. Nu iese bugetul la socoteală, pac, îi mai ardem câteva impozite, să doarmă rumânu' liniştit.
Nu contează dacă rumânu' ăsta al nostru mai poate duce o povară în plus.
O teorie perfect nedreaptă, vor spune cei care pun biruri. De unde bani de pensii, salarii, şcoli, spitale, autostrăzi etc.? Pur şi simplu, nu ne mai ajung banii! Şi câtă vreme o să mai trăim din împrumuturi?
Adevărul e pe la mijloc şi nu prea. E drept, neamţul plăteşte statului mai mult. La fel şi englezul sau italianul. Dar aceştia şi câştigă mai mult. La ei, taxele sunt mari, dar nu sunt dureroase. La noi, deşi mai mici, taxele dor până la os.
Şi iată-ne într-un teribil cerc vicios. Statul vrea să-i dăm mai mulţi bani, ca să aibă ce împărţi. Principiul e simplu: vreţi şcoli moderne şi spitale bine dotate? Plătiţi mai mult! Astea nu se fac cu bani puţini.
Noi, cetăţenii, vrem să ne crească salariile, ca să avem din ce plăti impozite mai mari. Socoteala e simplă: decât să câştig 10 lei, din care să-i dau statului 4 lei (adică 40%), mai bine câştig 20 şi virez la buget 10 (adică 50%). În termeni reali, îmi cresc venitul de la 6 la 10 lei.
Şi totuşi, lucrurile trebuie pornite de undeva. Tradiţia spune că greul va cădea tot pe oameni. O nouă curbă de sacrificiu înaintea unui bine iluzoriu. Iar jugul pus de stat pe grumazul cetăţenilor săi poate lua diverse forme: inflaţie, taxe mai mari, lefuri mai mici.
Şurubul trebuie strâns cu grăbire în zona bugetară, acolo unde, de regulă, banii sunt risipiţi cu multă uşurinţă. Şi la salarii exagerate, şi la prime deşănţate, şi la facturi umflate. Dar simpla chivernisire a firavelor resurse existente nu rezolvă problema pe termen lung. E nevoie să sporim sursele de alimentare a bugetului.
Există însă şi metode mai puţin dureroase de a face ros