Nicu Alifantis este dezamăgit de ceea ce se întâmplă în România astăzi, dar credinţa de-o viaţă a artistului rămâne „bucuroşi l-om duce pe toate“. Nicu Alifantis a împlinit recent 57 de ani, dintre care 39 i-a dedicat teatrului, poeziei şi muzicii. Nu este mulţumit de cum stau lucrurile dimprejur, dar rămâne fidel meseriei şi publicului de aici.
„Adevărul": A fost ziua dumneavoastră. Sunteţi „îngrozit" că trec anii?
Nu, nu, nu. Când am împlinit 50 de ani, am realizat că am ajuns la jumătate. Vrem să credem că la jumătate (zâmbeşte). A fost un pas mai greu, dar nu de neînfrânt. Şi ca să trec peste ziua aia, mi-am pus un spectacol atunci. A fost şi înregistrat, există pe un DVD, „Simfonicu". A fost un spectacol extraordinar şi a ieşit un lucru foarte frumos. Şi e bine că s-a întâmplat aşa, am avut multă treabă şi am depăşit momentul acela.
Obişnuiţi să sărbătoriţi?
Da, de ce nu? Îmi place să fiu înconjurat de prieteni, să ne întâlnim să bem, să mâncăm, să bârfim. Şi ăştia de sunt pe scenă şi care au devenit, împotriva voinţei lor, persoane publice, sunt oameni şi ei şi duc o viaţă normală. Ce fac, fac pentru oameni, mi se pare firesc să trăieşti în mijlocul lor. Sigur că orice an în plus după vârsta de 50 este o performanţă, aşa că e cu atât mai plăcut.
Vârsta de acum arată aşa cum v-aţi închipuit-o la 20 de ani?
Nu, Doamne fereşte. Habar n-aveam ce o să se întâmple cu mine. La 20 de ani, aveam un an de când intrasem în teatru şi-mi doream foarte mult să continui, dar nu-mi imaginam ce urmează. N-am bănuit vreodată că o să ajung să am albume. Aveam nişte idoli, mă uitam la Baniciu ca la altceva. Îmi ziceam că atunci când o să mă fac mare, aşa vreau să mă fac, să ajung ca el. Mă gândesc acum că am avut atunci nişte modele: Phoenix, Sfinx, Aldea, Baniciu, o groază de oameni.
Anii nu v-au împiedicat să daţi la Facultat
