Cea mai importantă lucrare a lui Niccolò Machiavelli, Principele, ocupă în istoria teoriei politice (ca şi în imaginaţia publicului larg, de altfel) un loc destul de ambiguu. În acelaşi timp, Principele a rămas un text clasic, de referinţă, pentru toţi cei interesaţi de studiul politicii, dar şi o sursă de nenumărate vulgarizări. Într-un anumit sens, reputaţia lui Machiavelli, ca şi cea a lui Thomas Hobbes, o altă „oaie neagră“, se rezumă astăzi do
Cea mai importantă lucrare a lui Niccolò Machiavelli, Principele, ocupă în istoria teoriei politice (ca şi în imaginaţia publicului larg, de altfel) un loc destul de ambiguu. În acelaşi timp, Principele a rămas un text clasic, de referinţă, pentru toţi cei interesaţi de studiul politicii, dar şi o sursă de nenumărate vulgarizări.
Într-un anumit sens, reputaţia lui Machiavelli, ca şi cea a lui Thomas Hobbes, o altă „oaie neagră“, se rezumă astăzi doar la ideea unei politici lipsite de moralitate, indiferentă faţă de mijloace şi atentă doar la scopuri.
„Scopul scuză mijloacele“ e laitmotivul reducţionist invocat de cei mai mulţi atunci când se referă la diplomatul florentin; în parte, explicaţiile pentru o astfel de lectură parţială a Principelui ţin mai ales de o indiferenţă faţă de contextul istoric în care a fost elaborată cartea. În 1513-1514, când şi-a scris, după câte se ştie, cartea (publicată însă în variantă finală abia postum, în 1532), Machiavelli căzuse deja victimă conflictului dintre familia de’Medici şi guvernarea republicană a Florenţei. După înfrângerea republicii de către trupele familiei de’Medici, cu ajutorul spaniolilor, Machiavelli fusese scos din viaţa politică a cetăţii, fiind la un moment dat închis şi torturat sub acuzaţia (falsă) că ar fi complotat împotriva noilor conducători.
Nu e de mirare că această