Stau unul lângă altul. Scaun fierbinte lângă scaun, ar zice Blaga. Poetul, nu buldogul. Au ieşit de la întâlnirea cu Boc. Scaunul lui Ponta e mai înalt cu două degete. Antonescu ridică fruntea, să compenseze diferenţa. Ponta îndreaptă spatele. Sâc, tot umărul lui e mai sus!
Lui Antonescu îi vine să tragă de maneta scaunului, să-l înalţe, într-o cursă până la tavan. Ca Hynkel al Tomaniei şi Napoloni al Bacteriei, în "Dictatorul" lui Chaplin.
Antonescu vorbeşte primul. De ce vorbeşte Antonescu mereu primul? Ponta, co-pilotul, şi-a transformat porecla din renume în vocaţie. La naiba, trebuie să se apuce de pilotaj cu orice risc. Să aibă şi el odată co-pilotul lui. L-a văzut el pe Keleti, nu e mare lucru!
Buzele i se strâng într-un tic nervos, ochii îi joacă în ramele negre. Vocea arogantă a lui Antonescu îl irită, îi zgârie creierii, aşa cum toceşte asfaltul rugos de la Monte Carlo cauciucurile soft de pe Mitsubishi, de-l costă o grămadă de bani pe Umbrărescu.
În sfârşit, îi vine şi lui Ponta rândul să vorbească. Degeaba, simte că iar i-a luat Antonescu caimacul. Vorbele îi ies automat, dar un sentiment de zădărnicie îl strânge de gât. Daciana, şi-aşa supărată că nu o mai duce pe Coasta de Azur, iar o să-l boscorodească. Iar o să i se plângă lui socru-su. „Ai văzut unde a dus-o Vanghelie pe Mizil?” Dar la Viena, la concert, i-a plăcut! Numai el ştie cât s-a zbătut să facă rost de bilete. Sunt mai greu de procurat decât alea de la "Moulin Rouge" şi "Crazy Horse". Na, că a zâmbit tocmai când înfiera puterea şi trebuia să se încrunte. Vai de mama lui, grea e viaţa de lider!
Antonescu înalţă şi mai mult fruntea cu freză streaşină. Privirea-i cutezătoare pluteşte pe deasupra asistenţei. Jocul ăsta îi iese mereu. Nu de pomană a repetat de atâtea ori în oglinda veneţiană din salon. "Mai scrutător! Mai vizionar!", îl tot pisălogea Adina.
Aşa, deget
