Javier Bardem joaca foarte bine, chit ca, poate, nu joaca ce trebuie. Daca e aici o vina, e a regizorului si nu a lui – iar lui Mike Newell i se trage poate de la o tot mai mare apropiere de genul fantasy, el regizind Harry Potter si Pocalul de Foc, pe ecrane in 2005, si lucrind acum la The Elfstones of Shannara, dupa un roman de Terry Brooks, si la Prince of Persia: Sands of Time, inspirat dupa un joc video cu o istorie veche.
Astfel ca Dragostea in vremea holerei are personaje ingrosate, Newell transformind romanul de dragoste al lui Marquez intr-o poveste simpla, prea simpla poate, cu happy end si fara prea multa analiza psihologica. in care Bardem interpreteaza un Florentino Ariza (de la tinerete pina la batrinete – personajul in perioada de adolescenta este interpretat totusi de un alt actor, spaniolul Unax Ugalde) care la inceput pare mai degraba idiot decit timid, care merge usor cocosat si pe care femeile il vor pentru ca e gol pe dinauntru, deci nepericulos. Spaniolul proaspat oscarizat (pentru un rol genial dintr-un film mult prea firav, Nu exista tara pentru batrini) se achita bine de sarcina impusa si joaca, probabil, asa cum ii dicteaza Newell, vadindu-se a fi un actor mare intr-un rol care ar fi putut totusi sa fie unul mare.
E drept, povestea imaginata de scriitorul columbian se preteaza la a fi prezentata intr-o maniera ingrosata. La fel de bine, cind e vorba de ecranizari apare eterna comparatie dintre carte si film, care iese, aproape intotdeauna, in favoarea celei dintii. La fel e cazul si cu Dragostea in vremea holerei, unde cartea e mai ampla, mai bogata si, in ciuda aparentului romantism desuet care inconjoara orice poveste de dragoste neimpartasita vreme de mai bine de jumatate de secol, e mult mai mult decit un simplu love story cu final (ne)asteptat. Marquez scrie despre iubire, despre imbatrinire, despre teama de a