„Tipii voiau să-i pună pielea pe băţ lui Vilar. Cred că printre ei erau mulţi rataţi din lumea teatrului. Vilar n-a înţeles, s-a simţit rănit, el care făcuse totul pentru un teatru popular opus celui burghez, elitist, pentru mici bisericuţe…“, medita cu glas tare, 30 şi ceva de ani după anul revoluţionar al Franţei gaulliste, coregraful Maurice Béjart, cel al cărui nume era scandat, alături de Jean Vilar, pe străzile Avignon-ului. „Béjart, Vilar, Salazar“ – un dansator, un regizor, un dictator. „Vă jur că vom dansa“, le spunea Béjart celor care, la Avignon, făceau adevărate happening-uri, culcîndu-se pe scenă pentru ca reprezentaţiile să nu se ţină; şi se ţinea de cuvînt, chiar dacă era vorba de ora 4 dimineaţa. Numai că Jean Vilar, fondatorul, în 1947, al Festivalului de Teatru de la Avignon, cel care a adus Living Theatre şi Bread and Puppet Theatre în Europa, cel atît de deschis dialogului între generaţii, datorită căruia, în 1967, premonitoriul film al lui Jean-Luc Godard, anticipînd izbucnirile sorbonnarde, La Chinoise, a fost proiectat la Avignon, el, Jean Vilar, era atît de afectat de contestările la care e supus, încît starea de sănătate i s-a înrăutăţit din ce în ce, prevestind criza cardiacă ce l-a şi ucis. Cu două luni înainte. 13 mai 1968. Jean-Louis Barrault, directorul Teatrului Odéon, spaţiu artistic simbolic în mijlocul Cartierului Latin, primeşte de dimineaţă un telefon. La celălalt capăt al firului, foarte solicitatul în acele zile ministru francez al Culturii, scriitorul André Malraux. Malraux îl avertizează pe regizor: cînd apar studenţii la porţile teatrului, să le deschidă larg. De ce? De-aia. În acea zi de luni, mişcarea studenţească şi-a stabilit cartierul general în clădirea istorică a Odéonului, unde avîntul revoluţionar s-a transformat, pînă la jumătatea lunii iunie, în nesfîrşite şi futile discuţii ideologice. Actorii protestează î