Volumul de faţă, la origine o descoperire a profesorului George Guţu în arhivele vieneze, cuprinde o introducere riguroasă, 158 de scrisori până ieri inedite şi o selecţie din jurnalul lui Kraus, care fac, direct şi indirect, antum (şi inclusiv după 1989) sau postum, trimitere la prietenul său Cioran, în dimensiunea unei umanităţi reliefate perfect.

S-ar putea considera nepotrivită o notă asupra scrisorilor inedite ale lui Cioran – şi chiar o recenzie în general. Nu e poate întrutotul, de vreme ce despre Cioran se scrie mult în Europa şi din toate unghiurile: anul acesta a apărut un Cahier de l’Herne dedicat lui, iar Franz Winter a publicat în 2007 Cioran und die Religionen. Mai limpede chiar decât în alte scrieri apărute postum, Cioran îi scrie prietenului său Kraus, vienez, filosof şi editor: „Şi eu sunt, ca şi Dumneavoastră, sceptic faţă de toţi cei care n-au simţul religiozităţii“ (în 1981), ca să-i aprobe apoi „remarca cu privire la Ťdimensiunea religioasăť a cărţilor mele“.

Ce fel de prietenie? „După cum aţi observat, desigur, îmi place să port discuţii intime cu privire la toate chestiunile posibile.“ Calitatea de austriac a lui Kraus a contat, neîndoios, mult. Sfârşitul Kakaniei îi apare celui preocupat de stilul sfârşiturilor „un declin strălucit, exemplar“. Austria pentru Cioran? „Prima mea patrie!“ De la Sibiu încolo vede numai „neantul, Balcanii“. Ceea ce nu se poate decât agrava, în 1987, de pildă, când „România a devenit Uganda Europei“. Chiar dacă se consideră printre acei „europeni din Răsărit“, „e adevărat că a fi român este un blestem“. În 1989 „România este, din toate punctele de vedere, ultima ţară din Europa. O ruşine tragică“. După toate schimbările din 1990, lucrurile nu s-au schimbat, de fapt: „Totul a eşuat în această ţară. Asta e singura ei originalitate“. Aşa se şi încheie atât ultima scrisoare către Kraus, cât şi ultimul eşa