Scriitorul Stelian Tănase, „golan“ notoriu în primăvara anului 1990, spune că fenomenul „Piaţa Universităţii“ a fost cea mai intensă luptă împotriva neocomunismului.
Secretele Mineriadei/ Zoe Petre:„Piaţa a fost recuperarea respectului de sine“
Misterele Revoluţiei: "Adevărul", două luni de dezvăluiri
Adrian Cioroianu:„Moscova nu e străină de «13-15 iunie»“
Secretele Mineriadei: 1990, manipulări feseniste ca la carte
Secretele Mineriadei: Petre Mihai Băcanu:„Minerii au fost duşi la mine acasă de securiştii de la SRI“
Stelian Tănase nu s-a lăsat intimidat nici de diversiunile orchestrate cu succes de susţinătorii FSN, nici de campaniile murdare şi intoxicările din ziarele vremii, încă aservite partidului, şi nici de ignoranţa Puterii. A fost acolo, în mijlocul „golanilor", încă din 22 aprilie, iar discursurile sale au dat forţă unei lupte care nu se terminase la Revoluţia din decembrie '89.
O luptă împotriva vechii gărzi comuniste. După 20 de ani, scriitorul Stelian Tănase face o radiografie a ceea ce a însemnat fenomenul „Piaţa Universităţii" pentru conştiinţa românească, fără să piardă însă din vedere consecinţele pe care România a trebuit să şi le asume după zilele crâncene de asediu al minerilor: 14-15 iunie 1990.
Ce v-a determinat să ieşiţi în Piaţă?
Cred că sunt primul, în ordine cronologică, care a vorbit acolo, când nu era încă deschis balconul. Am vorbit pe treptele de la Teatrul Naţional, la o portavoce, la o zi după ce avusese loc mitingul Partidului Naţional Ţărănesc din 22 aprilie. Seara, după miting, m-a sunat cineva să-mi spună că „ai noştri" au blocat Piaţa. A doua zi dimineaţa i-am văzut acolo, stăteau pe trepte. Atunci am luat o portavoce şi le-am spus câteva cuvinte.
Câţi erau?
Puţini... câteva sute. Peste câteva zile, în care lucrurile s-au coagulat, s-a deschis balconul. În momentul