Suntem mulţumiţi că trăim de azi pe mâine, din împrumuturi, într-o izolare depresivă.
Odată pe lună să se dea câte 3.000 de euro fiecărui român care trăieşte în această ţară. Banii să se bage pe card şi cardurile să se împartă pe bază de tabel nominal pentru fiecare bloc, stradă, comună, până la ultima casă din creierul munţilor. Să se dea 3.000 de euro pe semnătură, cu buletinul. Nu contează cine ar împărţi cardurile: funcţionari, voluntari, bancheri, vedete TV, să fie nişte oameni. Nu contează nici provenienţa banilor. De la Guvern (puţin probabil), de la FMI, de la Banca Naţională, de la UE, de la ruşi, din conturile neştiute ale lui Ceauşescu, chiar nu contează! Important este să se dea. Moca! Să se dea la toţi, de la vlădică la opincă, cum se spune.
Cu 3.000 de euro pe card, în fiecare lună, cancerul ne-ar mai doborî în spitalele insalubre? Soacrele şi nurorile ar trăi într-o armonie paradisiacă? Părinţii noştri ar mai tânji după uzinele socialismului care asigurau o pâine fiecărui român? L-ar mai înjura Mugur Ciuvică sau Mircea Dinescu pe Traian Băsescu? Copiii noştri ar creşte sănătoşi? Pensionarii ar intra cu feţele senine în farmacii, căutând un antiperspirant cu bilă? Moartea nu ne-ar mai pândi pe trecerea de pietoni? Până la urmă, cu aceşti bani intraţi de pomană pe carduri vom fi fericiţi?
Marmeladov, personajul lui Dostoievski din „Crimă şi pedeapsă", începe în forţă discuţia cu Raskolnikov: „Sărăcia nu este un viciu, acesta este un adevăr (...) Dar mizeria, stimate domn, este un viciu. În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor înnăscute. În mizerie, însă, nu le mai păstrează nimeni şi niciodată." După ce îi mărturiseşte lui Raskolnikov ticăloşia prin care şi-a adus familia în mizerie, Marmeladov moare strivit de o trăsură. (Nici la recitirea romanului n-am înţeles dacă a fost un accident sau Marmeladov s-a sinucis. Asta
