Este destul de greu să ne imaginăm impactul detonator al apariţiei tânărului Mircea Dinescu pe scena liricii noastre de la începutul deceniului opt. Îi citim versurile de debut, nolens-volens, cu ochii noştri de acum şi cu o privire, dacă nu obosită, în orice caz transformată de succesivele liberalizări ale imaginarului poetic. Ultimii ani au ridicat în mod semnificativ cota îndrăznelilor artistice (limbaj slobod până la vulgaritate, scene de sex fără perdea, expuse ca într-o vitrină de bordel, aluzii triviale ori referinţe directe la anumite părţi - nu multe - ale anatomiei omeneşti), profitând din plin de libertăţile de opinie şi expresie îngrădite altădată. Vechile revoluţii, raportate la exhibările din prezent, par să aibă o "violenţă" înduioşătoare, mai puţin negatoare, aproape constructivă. Şi totuşi, citind poemul cu care se deschide volumul Invocaţie nimănui (1971), e imposibil să nu ai o tresărire emoţional-intelectuală: "Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost/ şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge/ cum aş putea întoarce copilul care-am fost/ când carnea-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.// Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul/ ca să pricep căderea din somn spre echilibru,/ dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul/ nu m-aş încape încă în pielea mea de tigru.// Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos/ şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,/ să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os/ şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.// Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin/ chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,/ această putrezire mă-mbată ca un vin/ căci simt curgând printr-însa bunicile şi unchii.// Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,/ oricât mi-ai spune, timpul nu îşi ascute gheara/ deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped/ săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!" (Sunt tânăr, Doamnă...).