Privită de aproape, societatea românească te uluieşte prin incoerenţă şi inconsecvenţă. Dar numai de aproape. Cum te îndepărtezi de fojgăiala cotidiană, cum te ridici puţin deasupra ţesăturii de mârşăvii, mârlănii şi aberaţii peste care dai la tot pasul, imaginea prinde contur precis. Aproape ca în faimoasa nuvelă a lui Henry James, desenul din covor spune cu totul altceva decât păreai tu să înţelegi. Acolo unde nu descifrezi decât mişcare browniană, arbitrar, improvizaţie într-un cuvânt, haos ai surpriza să descoperi o arhitectură perfect ordonată, o construcţie ivită dintr-o foarte bine articulată filozofie.

Ca să nu divaghez prea mult, vorbesc despre filozofia Securităţii. Sigur că alăturarea acestor două cuvinte, filozofie şi Securitate, e strigătoare la cer. Unde să descoperi filozofie la o adunătură de bestii violente, şantajişti, semidocţi încântaţi de propria prostie, prestidigitatori ai scormonitului în gunoaie, mediocrităţi lacome, dormind cu icoana naţiunii sub pernă şi cu scheletul aceleiaşi sub pat, performeri ai voyersimului şi virtuozi ai găurii din broasca uşii? Evident că nicăieri. Dar nu la Platon, Aristotel sau Hegel mă refer, ci la ideea unui set coerent de valori slujite cu o stăruinţă demnă de admirat dacă n-ar fi atât de urât mirositoare.

Privită, aşadar, de sus, pe liniile de forţă ale principalelor direcţii de evoluţie, România oferă harta stupefiantă a unui teritoriu ce-i are în epicentru pe securişti, în zonele principale pe comuniştii metamorfozaţi într-o stângă rapace, iar la periferii gloata amuţită după strategii imaginate, verificate şi exportate de NKVD. Nu mă refer doar la acapararea celor mai mănoase teritorii ale economiei zise naţională. În fond, dacă noi suntem proşti şi ei deştepţi, de ce să ne facem sânge rău c-au pus mâna pe cele mai bune fabrici, hoteluri sau terenuri. Mă refer mai ales la realităţile