Alături de fortificaţiile de cărămidă păstrate fragmentar pînă în prezent, redutabilul sistem de apărare al Sibiului era completat la exterior de o reţea de lacuri artificiale. Alimentate de rîul Cibin şi de pîrîul Seviş, aceste lacuri formau un inel continuu care îngreuna accesul inamicului spre ziduri şi spre cele patru porţi, acoperind o suprafaţă sensibil mai mare decît a oraşului propriu-zis, cuprins în interiorul fortificaţiilor.
Asanată progresiv după mijlocul secolului al XVIII-lea, această reţea continuă de oglinzi de apă a lăsat urme doar în documentele de epocă – hărţi istorice şi relatări ale unor contemporani.
Nu întîmplător, stema oraşului conţine încifrată o imagine metaforică a întinderii de apă: trei frunze de nufăr legate printr-o reţea triunghiulară sau romboidală, uneori intersectată de două săbii încrucişate, deasupra cărora se găseşte o coroană.
Planurile de epocă redau imaginea complexului sistem hidrografic din jurul oraşului, care avea şi unele rosturi economice. În mijlocul unor lacuri erau amenajate grădini cu forme geometrice, dotate uneori cu pavilioane pentru recreere, primul dintre acestea fiind menţionat în testamentul comitelui Albert Huet din 1607. Folosite pentru pescuit şi pentru limpezirea apei de băut, lacurile alimentau şi sistemul de pîraie care iriga străzile oraşului.
Un braţ al Cibinului pătrundea în oraş, punînd în mişcare mori şi alte instalaţii hidraulice. Moara preoţilor, situată pe acest braţ, a fost demolată în 1829 pentru fluidizarea circulaţiei. Mai multe mori erau situate pe pîrîul Seviş mai sus de oraş, înspre pădurea Dumbrava. Moara de pulbere a fost mutată aici în 1749 din faţa porţii Ocnei. Urma în amonte moara Schreyer (1770), unde ulterior s-a amenajat un ştrand. În continuare, spre Dumbrava, erau amplasate moara de hîrtie (1749), o moară de făină şi ciocanul de cupru, unde s-a amenaj
