Raporturile noastre cu materiile fecale, cu trebuinţele firii şi cu necesităţile intime ale trupului sînt cît se poate de ambigue. Ubicuitatea pestilenţială a urinei a ajuns, practic, să ne sufoce, dar dincolo de bombăneală, pare să nu ne deranjeze. Dacă nu mă credeţi, vă ofer două „excursii“ de vis: mergeţi în Parcul Carol, la orice oră poftiţi – mirosurile „fericite“ vă inundă nările încă de la intrare, iar urmele paşilor dumneavostră vor fi condimentate de cum aţi intrat pe iarbă. A doua excursie, pe care n-o doresc nimănui – cu trenul... trenul de la Constanţa la Vaslui, şi de la Bucureşti la Iaşi, şi... detaliile le ştiţi.
DE ACELASI AUTOR Cafeaua, dulceaţa şi narghileaua Cît de tare ne urîm ţara? Ce-a fost mai întîi: untdelemnul sau untura? Trenurile noastre toate... Am colindat prin lumea civilizată şi doar prin Bulgaria mi s-a mai întîmplat să sufăr de alergie la mirosuri... Şi, atunci, mă întreb de unde această apropiere şi îngăduinţă faţă de excremente? Trecutul nostru istoric şi măreţ în igienizare şi în izolarea excrementelor se aseamănă cu lumea civilizată, pînă aproape recent. Nu pentru că aşa am vrea noi să fie, ci doar pentru că şi „ei“ au început tîrziu, adică aşa, pe la început de secol XIX. Atunci, „zefirul“ devenise mult prea urît mirositor să mai poată primi o poezie, iar medicii se amestecaseră în toate, cerînd, cu aplomb, izolarea trebuinţelor. Poale în cap şi prohaburi desfăcute s-au tot văzut încă secole bune, dar procesul începuse... Mai trebuie spus că procesul se cam opinteşte şi din cauza faptului că oamenii credeau cu tărie în calităţile terapeutice ale excrementelor, capabile să combată, de exemplu, ciuma sau holera. Iar istoricul francez Alain Corbin (în cartea sa Le miasme et la Jonquille. L’odorat et l’imaginaire sociale, XVIIIe-XIXe siècles, Flammarion, Paris, 1986) povesteşte cum oamenii, dominaţi de spaimele morţilor e
