Anul 2012 poate fi unul de referinţă pentru fotbalul românesc. În luna august, la Timişoara s-a consemnat prima palmă zdravănă primită de fotbalul modern la noi în ţară. Poate, printr-o minune, în viitorul nu foarte îndepărtat, acest fenomen va încasa destule lovituri şi se va trezi, îmbrăţişând din nou valorile datorită cărora a ajuns regele sporturilor.
Deşi aveau ocazia, cel puţin teoretic, ca într-un an să cânte din nou pe stadioanele din Liga I, suporterii alb-violeţi au spus pas fostei ACS Recaş, adică actualei ACS Poli. Au ales să cânte prin buruieni, din toată inima şi cu capul sus, decât să strige, cu jumătate de gură, pe Naţional Arena. Şi-au sacrificat câţiva ani buni, de dragul identităţii, ani pe care îi vor petrece alături de o echipă care e departe de marea performanţă, însă care, cu siguranţă, e a lor.
Revoluţia suporterilor timişoreni nu e cauzată însă doar de artificiile prin intermediul cărora oraşul a „făcut rost” de o echipă în Liga a II-a. Suporterii adevăraţi apreciază mai mult un jucător care e sincer când sărută emblema de pe tricou decât un superfotbalist care e dispus oricând să plece la cei care plătesc mai bine. Banii au ajuns să conteze prea mult în acest sport, iar stadioanele româneşti sunt din ce în ce mai goale. Fanii bănăţeni au ales să abandoneze pentru moment marele stadion din oraşul lor şi să încurajeze o echipă care, deocamdată, nu a fost invadată de mercenari.
De ce nu ACS Poli?
Au trecut zece ani de la fuziunea unei echipe a Politehnicii cu AEK Bucureşti, episod care a coincis cu o reactivare spectaculoasă a galeriei alb-violete şi a entuziasmului suporterilor polişti, în general. De aceea, mulţi partizani ai proiectului Recaş pun problema astfel: „Dacă atunci aţi fost de acord, de ce refuzaţi acum?”.
Unul dintre liderii galeriei timişorene, Silvian Radosav, răspunde: „Acest proiect Recaş n