Când am fost în Elveţia, nu mai departe de perioada cu Campionatul European de fotbal, am trăit foarte bine.

Totul calm şi liniştit, cu accese de românism zgomotos, dar în spiritul sportivităţii de suporter de echipă modestă. Am stat la Saint Gallen. Cică acolo stăteau şi tricolorii. Frumos pentru noi românii, erau reduceri, erau supermarketuri de unde să iei cadouaşe ieftine pentru toată familia, bomboane exact ca la noi, dar de la ei.

Eleveţienii ăştia aveau de toate, arhitectură veche, grea, construcţii mai noi, străzi liniştite unde domneau bicicliştii. Maşinile erau aşa, mai de rang doi, iar autocarul cu care mergeam era dedicat perioadei efervescente de campionat, cred că în mod normal nu deranja circulaţia. Dădea prioritate tuturor şi mergea apăsat şi calm.

Aveau şi lipsuri, ce-i drept. Străzile erau prea strâmte, abia încăpeau oamenii, darămite un ditamai mastodontul. Sensuri unice. Şi senzaţii unice. Ne-am stricat de râs văzând ce borduri anapoda aveau ei, pitice şi abia vizibile. Ba chiar în unele locuri nu aveau! Fraţi elveţieni, uneori trebuie să învăţaţi şi de la cei pe care îi dispreţuiţi că n-au tradiţie, maniere şi neutralitate. Atenţie cum mărginiţi străzile, ele trebuie să aibă o terminaţie frumoasă gri-şobolan destul de înaltă, cât să nu poată urca oricine aşa, că-i vine lui pe chelie să escaladeze. Mă rog, treaba lor, eu n-o să mă mut acolo. Deşi am participat la o scenă care m-a pus pe gânduri.

Ne-am întors la hotel cu autocarul, condus de un venerabil domn de vreo şaizeci de ani şi, cum am spus, erau doar sensuri unice. Spre parcarea hotelului se intra doar dintr-o anumita străduţă, de unde trebuia să dai cu spatele. Noi ne-am oferit să coborâm, să-i uşurăm situaţia, dar s-a arătat atât de ofensat că am tăcut chitic. A vrut să ne lase la scară. Omul a manevrat ditamai fabrica, încurcând circula