O acţiune curajoasă a dinamoviştilor a ajuns subiect de critici din partea fariseilor de serviciu. Imprimarea chipului lui Hîldan pe noul echipament nu este kitsch, ci ghici, o simplă chemare către normalitate.
Când griul şi lehamitea îţi domină viaţa de zi cu zi, este nelalocul lui să îţi strigi ifosele la fiecare nuanţă apărută pe firmament. E ca nuca-n perete să le ceri celor famelici să evite excesul de hrană. Nu îţi poţi da aere de expert în estetică atunci când singura “estetică” a vieţii zilnice este lipsa de “aer”. Într-un final, e excesiv să te fereşti de excese când mediocritatea te omoară.
În 2004, după victoria de la Zeleznik, Steaua s-a văzut condusă de către sârbi cu 2-0, chiar pe Ghencea. Am auzit atunci tribunele strigând pentru prima dată numele lui Lăcătuş, deşi Zenga abia apucase să îi înveţe pe nume pe Dică şi compania. Mult mai târziu, italianul a recunoscut: “Am înţeles, apoi, că fanii nu îmi cereau demisia, ci doar invocau spiritul de luptă al simbolului lor”.
Să privim ideea noii conduceri a lui Dinamo în acelaşi registru. Ca o rechemare a spiritului dinamovist. Imaginea lui Hîldan pe noul echipament al “câinilor” poate fi doar locul de întâlnire între tribune şi conducere. Oamenii ăştia îşi dau mâna pe tricoul lui Dinamo. Unii cu bani albi în buzunar, alţii cu puţin roşu în obraz.
O acţiune curajoasă a dinamoviştilor a ajuns subiect de critici din partea fariseilor de serviciu. Imprimarea chipului lui Hîldan pe noul echipament nu este kitsch, ci ghici, o simplă chemare către normalitate.
Când griul şi lehamitea îţi domină viaţa de zi cu zi, este nelalocul lui să îţi strigi ifosele la fiecare nuanţă apărută pe firmament. E ca nuca-n perete să le ceri celor famelici să evite excesul de hrană. Nu îţi poţi da aere de expert în estetică atunci când singura “estetică” a vieţii z
