"Azi inima îmi prisoseşte..." (Miguel Hernández)

Supranumit "vocea îndurerată a poeziei spaniole a secolului XX", Miguel Hernández (1910 - 1942) s-a născut la Orihuela, lângă Alicante, fiind în adolescenţă păstor de capre. De solidă formaţie autodidactă, înzestrat cu un extraordinar talent nativ, el se afirmă foarte de tânăr în peisajul liricii hispane, impunându-se rapid în cadrul celebrei Generaţii de la 1927 (situându-se, oarecum, la sfârşitul ei, cel puţin din punct de vedere cronologic, deci debutând după Federico Garcia Lorca, Jorge Guillen, Pedro Salinas sau Gerardo Diego) şi aducând un suflu cu totul nou. Poezia sa este, cel puţin la începuturi, de factură barocă, plină de dramatism şi de pasiune, autorul cultivând metafora neobişnuită şi efectele de surpriză, în lina marilor săi maeştri spirituali, străluciţii reprezentanţi ai Secolului de Aur Spaniol, a căror operă o cunoştea extrem de bine, de la Góngora la Quevedo. Hernández participă activ la luptele care au sfâşiat Spania în timpul Războiului Civil, afirmându-se ca un dârz susţinător al cauzei republicane, iar după încheierea acestuia va fi întemniţat şi va muri în închisoare, la vârsta la care alţi poeţi abia încep să fie cunoscuţi cu adevărat. În ciuda scurtei sale vieţi, influenţa sa asupra liricii spaniole de mai târziu este însemnată şi, oricât de paradoxal ar putea să pară acest lucru, ea este încă identificabilă la nivelul discursului liric practicat de numeroşi poeţi contemporani. Nu e de mirare, aşadar, că la împlinirea a o sută de ani de la naşterea sa, un grup de oameni de litere şi artişti plastici din Spania, legaţi, într-un fel sau altul, de Alicante, au publicat un foarte reuşit album, adunând laolată versuri şi imagini plastice, menite a stabili un veritabil dialog peste timp cu opera lui Miguel Hernández. Astfel, fie că e vorba de creaţii lirice sau picturale, fiecare fragment