Am rămas sensibilă la femeile totale, la făpturile care îşi conservă senzualitatea chiar şi atunci când deciziile lor sunt reacţionare ori cârmuitoare, la doamnele care îşi confirmă statutul nu prin considerente civile, cât printr-o conduită care le descoperă surprinse între feminin, feminism şi feminitate. Merită să vorbim despre cutume şi confesiuni de ziua Femeii, nu doar cu femei. Asta ar trebui să fie partea bună a unei sărbători ca aceasta.
Nu ştiu dacă am crezut vreodată până la capăt în influenţe riguros feminine asupra vieţii mele, dar cu siguranţă cred în modele de viaţă, ca structuri şi aplicări de principii, nu neapărat ca portrete umane. Asta se datorează probabil, în cea mai mare parte, faptului că mereu am trăit într-un mediu dedicat bărbaţilor şi nu am simţit niciodată vreun disconfort din pricina asta. La limită, cresc într-un mediu suspectat a fi sexist. Chiar eu însămi îmi spuneam uneori că un bărbat e mai nimerit decât o femeie să facă filosofie, de pildă (la ceva vreme de la reconsiderarea acestei poziţii, nu am stăruit să mă gândesc dacă era bine sau rău cum credeam pe atunci, dar cu certitudine nimeni nu poate să mă remarce ca fiind o feministă virulentă, ci una echilibrată). La fel găseam că se întâmplă şi în politică şi uşor nuanţat, în diplomaţie şi în cultură. Personal, niciodată m-am simţit împinsă în impostura de a fi actorul unor cutume de acest fel, mocnite parcă la focul de vatră al provincialismului mioritic, care sparge lumea în două emisfere pe care se aşează roluri şi voinţe de putere diferite ale bărbaţilor şi ale femeilor. Şi nici nu mi se pare că pot să joc într-o asemenea comedie, deşi îmi gâdilă umorul cu didascalii populare, comunitare.
Mi-am revizuit condeiul şi mi-am dat seama că de fapt, nu m-am agăţat niciodată de „modele feminine” în plan intelectual, dar mereu am nutrit o admiraţie de necuprins pentr