Vrea sa moara brusc, in picioare. Sa se faca poc si sa plesneasca de prea mult. Ea, Nora Iuga, "fetita cu o mie de riduri". A scris, scrie, a iubit, iubeste. La 75 de ani, Dumnezeu i-a dat ce n-ar fi indraznit vreodata sa spere. Punct si de la capat!
Vreo 15 oameni si zece sacose traverseaza strada, ce repede, ca picioarele unei goange, soarele bate, nu cine stie ce, loc sub el e destul, adevar mai graieste proverbul, Nora Iuga se apropie. E agera precum joaca ochilor cazuti pe literele astea. Se fastaceste, zambeste ca o fetita, are riduri, eu nu scriu o mie! "Sa cautam un loc mai retras, fara mult zgomot, ca sa povestim in voie", imi propune scriitoarea. Local ochit, local tintit, muzica de cufundat clientii mai abitir in scaune, Nora Iuga intra pe fagasul amintirilor, incepe sa vorbeasca, cuvintele, ca o bomboana, ii aluneca pe limba, pe ruj, pe pahare, pe mine. "Daca scormonesc in biografia mea, gasesc foarte multe natii. In mine se ingemaneaza unguri, bulgari, germani, sarbi, romani", se porneste ea.
COPILARIA. Casa mustea de arta. Capul si sufletul sau, asijderea. Cu un tata muzician si o mama balerina, Nora Iuga a crescut fara discutii politice care baz, baz, care bazaie urechile, niciodata printre ziare. Ba, mai mult. Pe vremea cand avea 5 ani, "colac peste pupaza", tatal sau a tinut un turneu in mai toate orasele Germaniei, experienta care i-a hranit din belsug imaginatia si visele de copil. "Parintii, ca orice turisti, ma carau pe la diverse catedrale gotice, austere, intunecoase, reci, unde erau expuse tot felul de elemente de tortura medievala. Mi se intipareau in minte si aveam vise cumplite cu demoni. Noapte de noapte, cosmaruri peste cosmaruri." Insa toate aceste parti tenebroase ale inconstientului, ce i se aratau consecvent precum un tic nervos, s-au rasturnat in favoarea scriiturii sale, deloc - "slava Domnului!" - asupra personalitatii.