Zilele trecute, pe malul râului Dâmboviţa în zona Unirii din Capitală, am avut surpriza să descopăr „paraşuta”. Să nu credeţi că este vorba despre vreo „piţipoancă”, ci despre ultima găselniţă în materie de pescuit. Chiriţă Ion, unul dintre pescarii de care m-am apropiat, consuma cu poftă dintr-o sticlă cu tărie. Din curiozitate l-am întrebat dacă a prins ceva şi ce momeli foloseşte.Mi-a răspuns cu o oarecare ezitare: „Dau la paraşute”. Am crezut că îşi bate joc de mine şi am început să mă amuz pe seama răspunsului dat. În scurt timp, după ce a scos una din lansetele sale din apă, mi-am dat seama că omul chiar spunea adevărul. În acel moment am văzut cum arăta paraşuta de care pomenea domnul Chiriţă mai devreme. Avea în ea prinşi doi bibani frumuşei, pe care i-a descâlcit destul de greu din reţeaua de fire incurcate. Este o plasă din monofilament cu ochiuri de mărime medie, care are ataşat un plumb la capătul ce trebuie agăţat de firul lansetei. Pare o capcană bine realizată din care peştele nu are practic nicio şansă de scăpare.
În timp ce privesc uimit la minunea pescărească, acesta zambeşte si spune: “Am avut zile când am prins şi trei patru kilograme, iar altele in care nici măcar nu i-am văzut coada”. Tot el recunoaşte că acest gen de pescuit este ilegal, considerat a fi braconaj, motiv pentru care preferă să fie singur in zona in care pescuieste “fără spectatori”.
“Procedez aşa de nevoie deoarece soţia este pensionată pe caz de boală, eu nu mai am serviciu pentru că s-a inchis fabrica şi am trei copii de hrănit. Banii nu ne ajung şi sunt zile când nu avem ce pune pe masă. Peştele ăsta e ca o mană cerească pentru noi, iar paraşutele ne scot din foame”, spune acesta indignat, continuând să comenteze la adresa celor care consideră el, l-au adus în această situaţie.
Recunosc faptul că românul este inventiv la nevoie, când este vorba despre c
