M-am întrebat de ce părintele Arsenie Papacioc a ales malul mării ca loc în care să cunoască nemărginirea dragostei de Dumenzeu şi acel "aeternum vale" al făpturii subţiri şi evanescente... Poate, mă gândesc, acolo, la Techirghiol, l-a mânat destinul său creştin: să-şi mântuie viaţa călătoare sub acoperământul unei biserici de lemn – şi ea, tot călătoare; acea bisericuţă strămutată din munţii regali ai Caraimanului – care veghează şi castelul de la Sinaia – până la Techirghiol, de teama că "s-ar arde-ntr-o noapte". Ori, poate, prea multele întrebări ale celor mulţi, la care se simţea chemat să răspundă, nu l-au lăsat să stea prea mult într-un loc. Şi parcă nici n-ar fi de mirare, când însuşi Apostolul Andrei şi-a deschis calea încreştinării noastre pe la Dunare şi pe la Mare, când Athosul creştin ortodox e-nconjurat din trei părţi de mare, când domnul poeziei noastre, Eminescul, privea marea ca pe o poartă a morţii şi a vieţii celei veşnice...
Dacă Arsenie Papacioc ar fi ajuns să împliniească, anul acesta, 98 de ani, ar fi rămas la fel de tânăr în spirit, aşa cum l-am cunoscut într-o amiază de toamnă, la Techirghiol. Eram faţă în faţă: eu, părând un bătrân obosit de sine şi de lumea sa, el, părând un tânăr etalându-şi fervoarea pentru Dumnezeu şi răspunsurile măiestrite la întrebările imposibile ce i le puneam.
"Dumneavoastră, mi-a zis el atunci, nu e suficient că m-aţi cunoscut dacă întâlnirea noastră nu schimbă ceva. De folos ar fi dacă v-aţi rupe niţel şi pentru altul. Drumul ăsta este cel plăcut lui Dumnezeu. Dacă spun lumii: «Iubiţi-vă vrăjmaşii!», simt oamenii fremătând de parcă le-aş fi săgetat inimile. «Până aici, Părinte! Asta nu putem face!» Dar nu contează ce zic oamenii despre tine, ci ce zice Dumnezeu. Pentru că focul iadului are calorii mai multe... Dar n-are lumină, că acolo e întuneric..."
Povestea monahului de la