Mirel Brateş, Alibi cu Rebecca,
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2012, 114 pag.
O viaţă cuprinsă între nevoia ireductibilă de independenţă, înregimentarea în aparatul securistic al regimului comunist şi înclinarea spre autocomentarea demnă, expurgată de clişeele bovarismului, iată „conţinutul” unui jurnal en miettes care funcţionează romanesc. Avem un protocol epic, acela al jurnalului lăsat de cea mai tânără dintre cele patru surori ale mamei autorului, unde mărturisirile – aspecte erotice, de rang intim, sau, mult mai consistent, implicaţii sociale şi psihologice ale serviciului de spioană – dezvăluie un profil uman tulburător. Scriitorul încearcă şi, spre cinstea lui literară, rămâne la mijloc de impulsuri familiale ori sentimentale, să construiască un alibi unei mătuşi care a trăit aventuros şi grav, condamnabil şi, totuşi, liber. Atunci când îi încredinţează nepotului testimoniul, Rebecca, persoană poliglotă şi cultă, aspect specific evreilor, se gândeşte să-i pună un epigraf din Aşa grăit-a Zarathustra – „Ceea ce nu mă doboară mă face mai puternic!”. Rămâne la latitudinea cititorului să distingă între elementele disolutive dintr-o existenţă ce a cunoscut luxuria, dar şi infernul refugiatului, pe de o parte, şi forţa dobândibilă din experienţe extreme. Şi, când rostim extreme, din perspectiva atuurilor feminităţii, nu ne vin în minte episoade din spectaculoasele Mata Hari sau Lara Croft (spre a face parte şi realului, şi spectacularului), ci din presiunea aproape exaltantă generată de obligativitatea păstrării secretului.
Noi, cetăţenii obişnuiţi, cunoaştem oblic, uşor cam festiv şi, oricum, impropriu, tropismele unui destin de om antrenat să se infiltreze, să demaşte şi, practic, să declanşeze iadul pe pământ. Romanţios vorbind, spionul subzistă în marginea sacrificialului, asta învecinându-l, tipologic, în sens larg, cu toţi cei care trăiau p