In 1990, in ziarul fesenist Azi se scria despre GDS drept coloana a cincea (a cui? a mult-hulitului imperialism occidental?) pe teritoriul Romaniei. Succesorii adevaratei coloane a cincea (a imperialismului sovietic) care a fost PCR isi proiectau asupra adversarilor lor propria identitate (caz clasic de mistificare deliberata).  Manifestantii din Piata Universitatii erau taxati drept legionari, fascisti, huligani. In imunda foaie „Romania Mare”, organ de presa al barocului fascisto-comunist,  eram numit “sobolan navetist” si mi se prevedea finalul prin interventia “echipei de deratizare”. Am strans in volumul „Irepetabilul trecut” aparut la Editura Curtea Veche in 2008 multe din textele critice pe care le-am publicat in acei ani.  Unul dintre eseuri, aparut initial, in 1990, in „Romania Literara” se intituleaza „Despre nemaipomenitul tupeu al lacheilor”. Impreuna cu Dorin Tudoran am publicat la inceputul anilor 90 un articol in „Journal of Democracy” despre ceea ce noi identificam drept sindromul Bucuresti: restauratia nomenklaturista dublata de agresiunile simbolice si chiar politienesti impotriva societatii civile, calomnierea disidentilor, stigmatizarea partidelor democratice.  La vremea respectiva, tintele atacurilor infame erau, cel mai frecvent, Corneliu Coposu, Ion Ratiu, Ana Blandiana, Petre Mihai Bacanu, Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler.

Retorica stigmatizarii

Dupa douazeci de ani, retorica stigmatizarii, criminalizarii celor care indraznesc sa apere valorile societatii deschise pare sa nu se fi schimbat catusi de putin. Iliescu si adeptii sai par sa fie pe veci blocati in aceleasi toxice clisee ale urii. Resentimentul institutionalizat face ravagii intr-o Romanie angoasata de criza, de somaj, de riscurile fara precedent cu care se intalnesc milioane de oameni. Pe blogul In linie dreapta citesc un excelent comentariu legat de rec