Ce la început trebuie să spun că un portret din imaginaţie - o ficţiune - îmi este mai greu de realizat, încât de multe ori mă văd nevoit să recurg la figuri concrete ale unor necunoscuţi întâmplători sau amici chiar… Am mai scris despre acest lucru. Mi-ar fi greu să dau exemple… Mi-aş atrage noi antipatii. De obicei, traşi în poză, dezavantajos, subiecţii se supără foc.
Mai greu e cu autoportretul… Amorul propriu, cel mai tiranic dintre toate, te încurcă în evaluarea trăsăturilor. Iubirea de sine fiind mai posesivă decât cea mai vajnică femeie…Cînd nu se petrece invers; cînd, vrând să fii cât mai obiectiv, nu devii masochist…
Pictorii, de exemplu, îşi fac autoportretul în oglindă, stânga devenind dreapta. E ca şi cum ai fi alt ins, altfel direcţionat. Eu, personal, n-am însă nevoie de lucrul ce răsfrînge asupra ta propriu-ţi chip. Avantajul meu este că-l am mereu lângă mine pe Omicron… Proaspăt întors de la Paris, el ascultă alături un C.D. cu Fuga pisicii a lui Domenico Scarlatti, în timp ce-şi perie pe gânduri aripa dreaptă vopsită într-un albastru Giotto, ultima modă de pe malurile Senei. Aşa că, auzindu-l doar, e ca şi cum m-aş uita într-o oglindă; pot să spun, în acest caz, una fermecată…După cum dreapta se face stânga, în procesul oglindirii, se schimbă şi sensul imaginii propriu-zise, - întâi chipul, fiinţa ta, cu instincte cu tot, bestială, eventual, uneori, pentru o supravieţuire oarbă, potrivit legilor naturii; apoi imaginea cealaltă, reflectată, inversată, produsul educaţiei, nu-i aşa?, al filosofiei, moralei, o imagine îngerească.
Nu scosesem un sunet. Omicron însă tresărise simultan ca atunci cînd eşti curentat. S-ar mai cuveni să precizez că Omicron nici nu ştie româneşte; şi chiar dacă ar şti, nu comunicăm lingvistic, ci doar gând în gând, sistemul astral, universal, deprins cu multă dificultate, şi căru